Author's note: This translation originally appeared in Romania's SCI-FI Magazin (http://www.sci-fi.ro/), in September, 2007. This translation is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike license:

http://creativecommons.org/licenses/by-nc-sa/3.0/


Cory Doctorow, September 27, 2007

You are free:

    * to Share — to copy, distribute and transmit the work
 
    * to Remix — to adapt the work

Under the following conditions:

    *  Attribution. You must attribute the work in the manner specified by the author or licensor (but not in any way that suggests that they endorse you or your use of the work).
 
    * Noncommercial. You may not use this work for commercial purposes.
 
    * Share Alike. If you alter, transform, or build upon this work, you may distribute the resulting work only under the same or similar license to this one.
 
    * For any reuse or distribution, you must make clear to others the license terms of this work. The best way to do this is with a link to this web page.
 
    * Any of the above conditions can be waived if you get permission from the copyright holder.
 
    * Nothing in this license impairs or restricts the author's moral rights.
--

EU, robotul – Cory Doctorow


Este un canadian care locuieşte la Londra. Este coeditorului unui popular weblog, Boing Boing şi scrie la New York Times şi multe alte ziare, reviste şi ziare electronice. Este în favoarea liberalizării legilor copyright-ului şi ţine frecvent discursuri pe această temă. Pentru această povestire a folosit un titlu luat de la Isaac Asimov, dar se potriveşte. Un poliţist dintr-un Toronto al viitorului se pomeneşte cu soţia care emigrează în Eurasia, cu care America era în război. Până aici nimic problematic, doar că soţia era un mare specialist în robotică. Este o povestire şi dramatică, dar şi condimentată cu satiră politică.

Arturo Icaza de Arana-Goldberg, detectiv de poliţie de rangul trei, din cadrul Sferei de Comerţ a Americii de Nord Unite, Districtul al treilea, Prefectura a Patra, Divizia a Doua, avusese multe aventuri în distinsa sa carieră, arestând escrocii cu o combinaţie imbatabilă de instinct şi devotament total faţă de meseria sa.

Fusese decorat în trei ocazii diferite de către comandantul său şi de către Managerul Regional pentru Armonie Socială, iar mama lui îi dedicase un mic altar, unde erau adunate toate articolele din presă şi medaliile sale, care ocupa aproape întreaga sufragerie a micului ei apartament de pe Steeles Avenue.

Dar, când venea vorba să o convingă pe fiica lui de 12 ani să se pregătească de şcoală, toată experienţa lui de poliţist nu îi folosea prea mult.

- Hai, domnişoară – gata cu somnul – la baie, spălat, pieptănat şi frezat, sau, dacă nu, Dumnezeu mi-e martor, o să te bat de o să te învineţesc şi am să te arunc pe uşă, goală cum te-a făcut mama ta. ‘Nţeles?

Moviliţa de sub pătură mârâi: 

- Eşti un tată îngrozitor. Şi, dacă vrei să ştii, nu te-am iubit niciodată. Vocea era neclară, înăbuşită de pernă.

- Buhuhu, făcu Arturo, examinându-şi unghiile. O să-ţi pară rău când am să mor de cancer.

Moviliţa - a cărei nume era Ada Trouble (Pacoste) Icaza de Arana-Goldberg – aruncă pătura la o parte şi se ridică în şezut. 

- Eşti pe cale să mori de cancer? E cancer la testi-cule? bătu Ada din palme, ţipând: Am să-ţi moştenesc eu lucrurile, nu-i aşa?

- Zece minute, putreziciunea dumneavoastră, spuse el şi apoi aproape că i se tăie respiraţia când văzu, pentru o secundă, cum fetiţa semăna perfect cu mama ei dimineaţa, mamă pe care nu o mai văzuse de 12 ani. La fel de bosumflată, de drăguţă, de somnoroasă şi de neprihănită şi asta îl făcu să-şi dea seama că fiica lui devenea femeie, îndepărtându-se încetul cu încetul de el. Iar el încă nu era pregătit de asta. Renunţă să se mai gândească la asta, se dădu cu aftershave şi porni grăbi spre bucătărie. Ştia, dintr-o experienţă îndelungată, că, o dată ce sărea din pat, maimuţica se va repezi la bucătărie, căutând ceva de mâncare, la repezeală, înainte să o şteargă pe uşă, aşa că, dacă se grăbea, putea să-i pregătească nişte ouă cu cârnaţi înainte să-şi facă apariţia. Altfel trebuia să se lupte cu ea pentru a-i smulge punga de cereale, şi fiică-sa ştia să lupte murdar.

În maşină se repezi la telefon. O pusese sub urmărire, desigur. Era poliţist – orice telefon sau computer erau ca o carte deschisă pentru el, nu avea decât să formeze un anume număr pe telefonul lui de serviciu, apoi să introducă numărul ei şi un cod PIN, ca să afle pe unde şi cu cine umbla fiică-sa.

„Bine aţi venit la Clubul Scuzelor. În dimineaţa asta sunt 43 de membri activi în reţea. Mai aveţi credit pentru 5 scuze. Apăsaţi tasta unu, pentru a obţine o scuză“.

Fiică-sa apăsă tasta unu. 

„Apăsaţi tasta unu dacă aveţi nevoie de o voce de adult“. Se auzi tonul.

„Apăsaţi tasta unu dacă aveţi nevoie de o voce de femeie; apăsaţi tasta doi dacă aveţi nevoie de o voce de bărbat“.

Iar, tonul.

„Apăsaţi tasta unu dacă doriţi ca scuza dumnea-voastră să fie oferită de doctorul dumneavoastră, apăsaţi tasta doi pentru reprezentantul dumneavoastră spiritual, apăsaţi tasta trei pentru un coleg de servici; apăsaţi tasta patru pentru psihologul dumnea-voastră, apăsaţi tasta cinci pentru tatăl dumneavoastră“

Din nou, tonul.

„Aţi ales ca scuza să vă fie oferită de tatăl dumnea-voastră. Apăsaţi tasta unu dacă doriţi ca scuza să fie trimisă şefului dumneavoastră; apăsaţi tasta doi dacă doriţi ca scuza să fie trimisă psihologului dumnea-voastră; apăsaţi tasta trei pentru directorul de şcoală“.

Tonul, încă o dată. 

„Vă rugăm dictaţi scuza după semnalul sonor. După ce aţi terminat, apăsaţi tasta diez“. 

„Aici detectivul Arturo Icaza de Arana-Goldberg. Fiica mea nu s-a simţit bine noaptea trecută, aşa că am lăsat-o să mai doarmă puţin. Va ajunge la şcoală la prânz“.

Se auzi din nou tonul.

„Apăsaţi tasta unu pentru a vă asculta mesajul; apăsaţi tasta doi pentru a trimite mesajul unui membru al reţelei“.

Tonul.

„Vă mulţumim“.

Computerul de urmărire citi telefonul Adei de la un capăt la altul: numerele formate, numerele din agendă, ora apelurilor. Era a treia oară când o prindea în această reţea, şi, de fiecare dată, mini-computerul de filaj se dovedise inutil căci îl trimisese pe o pista ce nu ducea nicăieri; mai exact la un număr al unuia dintre multele off-shore-uri pe care binecuvântata SCANU le achiziţionase recent, pe un preţ de nimic, pentru a putea face faţă înmulţirii dramatice a apelurilor în reţelele mobile. De ce nu o fi rămas cu vechiul echipament Robotica, ca pe vremuri? Off-shorurile din Oceania erau imposibil de dibuit, fir-ar-ar al naibii de înţelegeri comerciale! Nu erau altceva decât o invitaţie pe faţă la activităţi criminale.

Arturo spumega de furie, bătând darabana pe volan. De fiecare dată când o prinsese pe Ada făcând asta, fata îşi folosise timpul astfel câştigat ca să se bage la loc în pat şi ca să mai tragă un pui de somn, dar cum putea fi sigur că azi va face la fel şi nu se va duce undeva în centru, în vreun loc râu famat, unde se vindeau droguri, şi care nu putea fi decât un coşmar pentru el sau orice părinte? Vreun loc dintr-acelea în care câte un bătrân pervers îşi pierdea vremea, genul de oameni pe care îi aresta el în raiduri burleşti, bărbaţi care se masturbau în propriile pălării, pe sub masă şi apoi şi le puneau la loc pe cap, lichidul rece şi bolnav, prelingându-li-se pe scalpurile lor golaşe. Îşi încleştă mâinile pe volan şi înjură cu sete.

Într-o lume ideală ar fi urmărit-o chiar el. Era bine să ţină urma cuiva cu maşina lui, nemarcată, cu geamuri fumurii; era o maşină standard, Robotica SCANU, de tip 2, compactă, la fel ca restul celorlalte zeci de mii de maşini asemănătoare de pe străzile din Toronto. Ada nu ar fi ştiut niciodată că în maşina din spatele ei se află fraieru’ de taică-său, care s-ar fi simţit astfel mult mai bine, asigurându-se că ea îşi vede de şcoală, în loc să-şi piardă vremea, fâţâindu-şi fundul de minoră, într-o fustă scurtă, într-unul din barurile de drogaţi de pe Jarvis Street.

În viaţa reală însă, Arturo avea la dispoziţie 30 de minute pentru a face naveta de-a lungul oraşului până în centru, dacă nu vroia să întârzie la secţie, la şedinţa celor de la Armonia Socială. Ceea ce însemna că trebuia să fie în două locuri deodată, lucru posibil doar dacă apela la robot.

Înghiţindu-şi sentimentul de silă, formă pe speed-dial un număr pe telefonul său.

- Aici R Peed Robbert, de la autogara McNicoll şi Don Mills.

- Amuzant, n-am ce zice. Aici e detectivul Arturo Icaza de Arana-Goldberg, la trei blocuri est de tine. Porneşte încoace, de urgenţă, fără sirenă.

- Recepţionat. E plăcerea mea să vă servesc, 

d-le detectiv.

- Taci o dată, se răsti el şi îi închise telefonul. 

Roboţii ăştia R Peed, roboţi poliţişti, erau a naibii de enervanţi, programaţi să fie amabili, chiar şi atunci când adulmecau urma unei persoane care se întâmpla să treacă pe sub ochii lor, metalici, reci, în timp ce creierele lor vigilente ţineau minte absolut tot.

Un astfel de robot era capabil să depăşească, la drum deschis, o maşină de poliţie. Aşa că, abia îşi descleştă mâinile de pe volan că R Peed Robbert era deja la fereastra lui, bătând politicos în geamul fumuriu. Nu simţi nevoia să deschidă fereastra. Nu vroia să simtă mirosul de ulei uscat al robotului. Îi telefonă.

- Eşti sub comanda mea şi ai o urmărire de făcut. Terminat.

Omul de metal se înclină, arătându-şi trăsăturile simetrice, plăcut simplificate, şi faţa nevinovată. Îşi pocni călcâiele cu zgomot, într-un gest parodic de obedienţă. 

- Recepţionat, d-le detectiv. E plăcerea mea să …

- Gura. Vei supraveghea, discret, strada Picola Crescent 55 până când Ada Trouble Icaza de Arana-Goldberg, cu numărul de identificare ØMDY2-T3937, Armonia Socială, va părăsi clădirea. Apoi o vei urmări, cu aceeaşi discreţie. Dacă deviază cu mai mult de 10% de la ruta optimă, de aici şi până la Colegiul Don Mills, mă vei anunţa imediat. Terminat.

- Recepţionat, d-le detectiv. E plăcerea mea să vă …

Închise telefonul şi ordonă computerului de la Robotica SCANU, instalat pe maşina sa, să-l ducă în centru, la secţie, cât mai repede posibil, furios pe sine şi pe Ada - al cărei nume era, la urma urmei, Trouble  - pentru că-l făcuse să apeleze la un robot înainte să-şi fi făcut meditaţia de dimineaţă şi înainte de a fi participat la şedinţă. Numele fusese ideea fostei neveste, care avusese tenacitatea de a insista îndeajuns încât numele să fie trecut şi în certificatul de naştere, după care defectase în Eurasia cu toate economiile lor, lăsându-l singur cu un bebeluş şi cu suspiciunea făţişă a colegilor lui, care se întrebau dacă nu cumva o va urma şi el.

Fosta lui soţie. Nu se mai gândise la ea de ani buni. Mă rog, să zicem de câteva luni. În fine, de câteva săptămâni, cu siguranţă. Fusese o cercetătoare genială în domeniul IT, cea mai bună studentă, şefă de promoţie a grupei de Inginerie Pozitronică Complexă a Şcolii de Robotică SCANU, din cadrul Universităţii din Toronto. Faptul că-şi părăsise soţul si fiica abia-născută era destul de rău în sine, dar şi mai rău era că-şi părăsise ţara şi felul de a trăi. Acum era ascunsă în propriul ei laborator de cercetare din Beijing, construind acele programe pozitronice, care transformaseră roboţii SCANU, din nişte maşinării dezgustătoare, în unele folositoare şi cu un aspect aproape uman.

Îi părea rău că nu o pusese sub urmărire, că nu-i citise emailurile şi că nu-i ascultase convorbirile telefonice. Ar fi putut să o facă atunci când încă mai erau împreună, dar nu o făcuse. Poate că aşa ar fi aflat din timp ce punea la cale. Poate ar fi reuşit s-o facă să se răzgândească.

- Şi la ce ar fi folosit toate astea, Artie? îl întrebă vocea enervantă din mintea sa. O arestai dacă nu te-ar fi ascultat? O duceai încătuşată la secţie şi o acuzai de trădare? O trimiteai în lagărul de reeducare, cu fetiţa încă în burtă?

- Taci naibii, se răsti el la vocea agasantă, care, pe lângă toate, mai avea, exceptând cruzimea cu care spunea adevărul, şi o sonoritate robotică cu o nuanţă siropoasă de falsă prietenie. 

Îşi activă computerul de filaj şi trimise un mesaj scris celor de la brigada de moravuri. Aveau roboţi specializaţi pentru munca de rutină şi-i răspunseră imediat. Îşi aminti de vremurile când răspunsul la o astfel de cerere dura vreo două ore şi fu mulţumit de această promptitudine; dar cum rămânea cu conversaţia pe care obişnuia să o poarte cu poliţistul de serviciu, de camaraderia care se lega între ei, de glumele pe care şi le spuneau unul altuia?

URMĂRIREA TERMINATĂ CU UN CIRCUIT VIRTUAL LA URMATOARELE COORDONATE PNG.433-GKRJC. CIRCUITUL VIRTUAL ÎNAÎNTEAZĂ CĂTRE UN SISTEM ‘ZOMBIE’ COMPROMIS DIN DISTRICTUL 9, PREFECTURA I-a. SISTEMUL ‘ZOMBIE’ A FOST ÎNCHIS IAR FORŢELE LOCALE DE POLIŢIE SUNT PE DRUM PENTRU ARESTĂRI ŞI CERCETĂRI. A FOST PLĂCEREA MEA SĂ VĂ SERVESC D-LE DETECTIV.

Cum mai puteai glumi după un mesaj ca ăsta?

Căuta 9/1 pe hartă cu convertorul în metri: KEY WEST, FLORIDA.

Aşa, deci. Legătura era tocmai în Papua Noua Guinee (ceea ce lui îi amintea de vechile poze de război din copilărie, deşi acum erau în război cu Eurasia de atâta vreme că nimeni nu-şi mai amintea că, odată, fuseseră în război cu Oceania, care acum era aliatul SCANU) şi trimitea semnalul unui computer care era atât de la sud, că se afla aproape în mijlocul Caraibelor, la o aruncătură de băţ de regiunea CAFTA, binecunoscută pentru faptul că adăpostea sabotori şi terorişti Euroasiatici.

Maşina se legăna în timp ce-şi croia drum printre străzile de pe Don Valley Parkway, îndreptându-se spre Gardner Express Way, folosindu-se de sirenă pentru a-şi face loc prin traficul aglomerat şi încet. Nu avea voie să facă asta dar, între a comite o infracţiune minoră, şi a-l enerva pe tipul de la Armonia Socială, prima alegere era de preferat.

Telefonul sună din nou. Era R Peed Robbert, cu veşti noi. 

- Bună ziua, d-le detectiv, spuse cu o voce slabă din cauza legăturii proaste. Subiectul Ada Trouble Icaza de Arana-Goldberg a deviat de la ruta ei. Se îndreaptă spre nord, pe Don Mills, colţ cu Van Horne, spre Sheppard.

Mergea spre staţia de metrou Sheppard, ceea ce însemna că se ducea undeva mai departe.

- Continuă supravegherea discret.

Se gândi la tipii cu hainele lungi şi cu pălăriile umflate. “Dacă încearcă să se urce în metrou, alertează patrula pentru elevii chiulangii.” Înjură din nou. Poate se ducea doar până la mall. Dar nu putea să meargă el până acolo, iar robotul nu putea s-o oprească, căci fata se putea folosi de amendamentul al doilea şi robotul era obligat să o lase să plece. Roboţi castraţi, dezumanizaţi, hoţi de slujbe neputincioşi …



***



    Era aproape sigur că fiică-sa se ducea la mall. Era un copil deştept, un copil bun – bine, puţin obraznic, dar obraznic în sensul bun. Probabil se ducea să încerce nişte haine şi să flirteze cu băieţii până la ora prânzului, când se va întoarce, cu tupeu, la şcoală. Probabilitatea ca ea să meargă la mall era de 80%. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, 80% ar fi fost de ajuns.

    Dar era vorba de Ada, fir-ar-a-naibii. Mai avea 10 minute până la şedinţa de la Armonia Socială şi el se afla la 15 minute de şedinţă şi la 20 de Ada.

- Tine-te după ea, spuse el. Doar atât, te ţii după ea. Şi ţine-mă la curent cu locaţia în care te afli, o dată la 90 de secunde.

- E plăcerea mea să …

Aruncă telefonul pe locul din dreapta şi începu să se gândească, neliniştit, la şedinţa de la Armonia Socială.



***



Tipul de la Armonia Socială observă imediat că Arturo îşi verifica telefonul o dată la 90 de secunde. Era un bărbat chel şi subţire, cu un pronunţat măr al lui Adam, cu nasul coroiat şi cu capul rotund, toate aceste trăsături făcându-l să semene cu o pasăre de pradă pu-ternică şi rapidă. În costumul său elegant, cu dungi, şi cu cravata sa roz, tipul de la Armonia Socială era un coşmar, genul de poliţist cu ochi de vultur, care observase din prima că atenţia lui Arturo era divizată între telefon şi şedinţa care avea loc sub conducerea sa.

- D-le detectiv? îl atenţionă el.

Arturo privi spre el, păstrând o expresie neutră, prefăcându-se că nu observă rânjetele celorlalţi patru detectivi care asistau la şedinţă. Pe tăcute, îşi întoarse telefonul cu faţa în jos, pe măsuţa de dinaintea lui.

- Mulţumesc. Acum, cele mai recente rapoarte, arată o creştere rapidă, pe piaţa neagră, a contrabandei cu produse electronice, în special în pieţele în aer liber şi la chioşcurile de pe străzi. Ştiu că cei mai mulţi dintre voi nu consideraţi asta piraterie şi că nu vă prea bateţi capul cu astfel de cazuri, dar vreau să vă asigur, doamnelor şi domnilor, că Armonia Socială priveşte aceste infracţiuni cu cea mai mare seriozitate.

Tipul de la Armonia Socială îşi ridică laptop-ul pe birou, îndreptându-l cu ambele mâini, şi îl conectă la priza din perete. Detectivul Shainblum se duse la perete, dădu la o parte învelitoarea de pe proiectorul de filme pe care îl târî lângă computer unde îl conectă. Bâzâitul sistemului de aerisire al proiectorului era la fel de puternic cu sunetul produs de un elicopter.

- Priviţi, spuse bărbatul, deschizând o fereastră, aici avem ceea ce pare un player AudioVideo standard, din Coreea. Arată ca un player SCANU, doar că este de trei ori mai mic şi are de două ori mai multe formate. Armonia Socială a făcut o serie de investigaţii, prin sondaj, care au demonstrat că cel puţin 40% din rezidenţii SCANU au acest aparat sau ceva asemănător acasă, deşi asta constituie infracţiune. Nu m-ar mira ca şi unii dintre voi sa aveţi aşa ceva şi, daca nu voi, atunci familiile voastre cu siguranţă.

Trecu la o altă imagine. Acum se putea vedea un accident grav, pe o autostradă străjuită de pini înalţi. Accidentul era atât de grav că până şi un veteran, obişnuit cu astfel de scene, şi care putea să-ţi spună numărul maşinilor implicate doar adunând roţile şi apoi împărţindu-le la patru, acum nu ar fi putut spune cu exactitate câte maşini se zdrobiseră acolo.

- Componentele unui astfel de player de contrabandă Euroasiatic au fost folosite pentru a modifica creierele pozitronice a trei maşini ce aparţineau unor adolescenţi de lângă Goderich. Toate modificările s-au făcut în acelaşi garaj, ca să le permită puştilor să-şi conducă maşinile cu viteză şi astfel să participe la curse pe autostradă, în afara orelor de vârf. Iată rezultatul: 22 de morţi şi 9 răniţi grav. Trei minori – în afară de şoferi – şi o femeie gravidă, morţi de asemenea.

- De data asta am închis garajul şi i-am arestat pe cei responsabili, dar nu e de ajuns. Euroasiaticii fa-brică aceste componente în mod deliberat, în aşa fel încât să interfereze cu creierele roboţilor SCANU şi, atâta vreme cât astfel de echipamente vor circula între graniţele noastre, vor exista şi hackeri îndeajuns de pricepuţi să profite şi să producă modificări periculoase, antisociale, în infrastructura naţiunii noastre.

- Acesta e unul dintre cartierele pe care Armonia Socială şi poliţia l-au curăţat de rezervele de echipament electronic Euroasiatic. Am mărit numărul informatorilor şi al patrulelor de la graniţă, numărul agenţilor vamali şi al detectoarelor. Ofiţerii stradali au fost instruiţi să aresteze pe orice dealer de pe stradă, iar procurorii districtuali vor cere pedeapsa maximă pentru ei. Acesta e război în toată regula, război ce are loc aici, la noi acasă, şi, vă asigur, doamnelor şi domnilor detectivi, e la fel de serios ca şi cel de pe front.

- Rolul vostru în acest război, ca detectivi de elită, este să vă folosiţi de informatori, să faceţi arestări şi să adunaţi dovezi care să vă ajute să ajungeţi la marii traficanţi. Şi tot aşa, până la vârf, pentru a pune capăt corupţiei şi a o stârpi definitiv. Dosarul pe care îl are Armonia Socială cu importatorii Euroasiatici este updatat o dată pe oră şi are o interfaţă pozitronică de mare capacitate, la care puteţi apela dacă aveţi nelămuriri, şi aveţi acces direct, astfel încât să puteţi descărca analizele sintetizate în modulul analitic. Avem încredere că veţi îngroşa dosarul şi că îl veţi folosi pentru a câştiga acest război.

Apoi tipul de la Armonia Socială mai prezentă nişte imagini cu altfel de atrocităţi, scene de pe frontul de acasă: clădiri infestate electronic, adolescenţi urmărind filme cu kung-fu sau jucând jocuri de tip arcadă cu conţinut sexual explicit, importate din Japonia. Mâna lui Arturo se încleştă pe telefonul mobil. Ce-o fi făcând Ada acum?

Şedinţa se apropia de sfârşit şi Arturo riscă o privire la mobilul de pe măsuţă. R Peed Robbert îl sunase de cinci ori, urmărind-o pe Ada, din umbră, la mall şi apoi apelurile încetaseră. Rahaţii ăştia de roboţi nu erau buni de nimic. Armonia Socială ar trebui să vâneze şi produsele Robotica SCANU.

Bărbatul de la Armonia Socială tuşi semnificativ. Arturo puse telefonul deoparte.

- D-le detectiv Icaza de Arana-Goldberg?

- Domnule? răspunse el, strângându-şi computerul personal astfel încât să poată pleca mai repede – nimeni nu putea ţine un astfel de aparat prea mult în mână. 

Tipul de la Armonia Socială se apropie atât de mult de el, încât Arturo simţi mirosul de ouă şi cafea din respiraţia lui.

- Sper că nu v-am reţinut de la ceva important, d-le detectiv.

- Nu, domnule, spuse Arturo, mutându-şi computerul de pe un braţ pe altul. Vă rog să mă scuzaţi. Monitorizam doar unul din roboţii din unitatea de filaj.

- Înţeleg. Ascultă, cunoşti aceste componente făcute de Euroasiatici. Nu e nici o coincidenţă că interfaţa lor se potriveşte atât de bine cu echipamentul de la Robotica SCANU; se folosesc de inginerii şi cercetătorii care au trădat şi au defectat la ei, şi care le proiectează în aşa fel încât să obţină maximă interoperabilitate. 

Tipul de la Armonia Socială lăsă fraza să plutească în aer. Cercetători trădători. Fosta lui soţie era tehnicianul cu rangul cel mai înalt din SCANU care trădase, plecând în Eurasia. Aici era mâna ei, şi bărbatul de la Armonia Socială vroia să fie sigur că Arturo înţelesese asta.

Dar el îşi dăduse seama încă din timpul şedinţei. Fosta lui soţie se afla la mii de kilometri depărtare, însă el era perfect conştient că, oriunde se întorcea, dădea de opera ei. Era de ajuns să se gândească la micuţele ouă-jucărie, concepute ca nişte animale de companie, care apăruseră anul trecut; îi făcuse unul cadou la a doua lor întâlnire şi acum ele ocupau timpul de şcoală şi studiu a jumătate din copiii din SCANU, cerând să fie “hrănite” şi “ţinute în braţe”. Al lui murise în primele 48 de ore de când îl primise.

Îşi mută din nou computerul în braţe şi îşi luă o expresie nefericită.       

- Am să ţin minte asta domnule.

- Aşa să faci, mai spuse omul de la Armonia Socială.



***



Îi telefonă lui R Peed Robbert în secunda în care ajunse la biroul său. Telefonul sună de trei ori şi apoi se opri. Formă din nou. De două ori. Nici un răspuns. Îşi înşfăcă haina şi porni, în fugă, spre maşină.

Afară începuse o ploaie uşoară, de toamnă, ce anunţa sfârşitul verii indiene de care se bucurase până atunci Toronto – sau Prefectura a Patra, după noua schemă metrică. Ploaia făcea străzile alunecoase, iar şoferul automat, produs de Electronica SCANU, conducea prudent pe Don Valley Parkway. Arturo visa cu ochii deschişi la unul din acele mecanisme, de care auzise mai devreme, pe care să-l fi putut conecta cumva la maşina sa, astfel încât să poată depăşi maşinile din trafic, fără însă ca superiorii lui să afle.

În loc de asta, îl sună din nou pe R Peed Robbert, dar acum telefonul acestuia nici măcar nu mai suna. Făcu un zoom cu telefonul său pentru zonele Sheppard şi Don Mills şi transmise un mesaj general pentru toţi roboţii de acolo. Alţi roboţi …

- Aici e R Peed Roderick, parcarea Fairview Mall, nivelul trei. 

Arturo îi trimise acestuia numărul de telefon al lui R Peed Robbert şi îi ceru să folosească codul de locaţie pentru a-l găsi şi a-i raporta ce se întâmplase cu el.

- E plăcerea mea să ...

Îl urmări pe R Peed Roderick căutându-l pe Robbert prin dispozitivul care-i permitea să intre în computerul central al roboţilor. Roderick se afla la celălalt capăt al mall-ului, lângă ieşirea Parkway, spre don Valley. Schimbă apoi direct pe ochii robotului, dar renunţă imediat, căci i se făcu rău de la salturile şi rotirile acestuia, care se deplasa cu viteză maximă, căţărându-se pe ziduri şi pe tavane.

Sună telefonul. Era R Peed Roderick.

- Bună ziua, d-le detectiv. L-am găsit pe R Peed Robbert. A fost grav deteriorat de un fel de impuls electromagnetic. Îl voi duce imediat la cea mai apropiată secţie pentru analize amănunţite.

- Aşteaptă, strigă Arturo, nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise. Roboţii R Peed erau atât de eficienţi – până ce te apelau, ei deja rezolvau situaţia respectivă după toate standardele poliţieneşti, dar problema cu ei era că lucrau atât de repede, că nu-ţi puteai da seama ce puneau la cale, sau măcar să formulezi vreo ipoteză. Impuls electromagnetic? Roboţii ăştia erau construiţi să reziste la orice: urmăriri, atacuri electronice, sau corp-la-corp, erau aproape imposibil de deconspirat sau de distrus. Îţi trebuia forţa unui trăsnet ca să dobori aşa ceva.

- Aşteaptă-mă acolo. Nu părăsi zona. Lasă totul aşa cum e şi nu permite nimănui să se apropie. Terminat, îi ordonă Arturo.

- E …

Dar de data asta nu Arturo închisese telefonul,  ci robotul. Aşa ceva era imposibil. Formă din nou. Nici un răspuns.

Apăsă pe acceleraţie şi pe butoanele de alarmă 1 şi 2 şi maşina tâşni înainte. Desigur, va trebui să completeze o grămadă de acte pentru a justifica viteza cu care gonea acum pe Parkway, dar doi roboţi defecţi nu puteau fi o coincidenţă. Plus că actele nu însemnau nimic faţă de scandalul care se profila în momentul în care o sună pe Ada, să o întrebe de ce nu era la şcoală. Formă numărul şi aşteptă nervos, în timp ce telefonul sună de trei ori. Apoi îi intră căsuţa vocală.

Încercă să o localizeze cu ajutorul sistemului de urmărire, dar ultimul apel pe care-l făcuse era cel de la Clubul de Scuze, de dimineaţă. Scrise un mesaj echipei de la moravuri, în speranţa ca o puteau ei localiza, după “cârtiţa” plantată în telefonul ei, dar fie că aceştia erau prea departe, fie căzuse curentul. Aşa că lăsă un mesaj în aşteptare, astfel încât atunci când civilizaţia îşi va reintra în drepturi şi lucrurile reveneau la normal, orice date despre ea să-i fie transmise de urgenţă.

Era posibil ca fata să fie chiar la mall. Era un loc imens, şi câteva dintre magazine erau atât de bine izolate, că nici un telefon nu avea semnal acolo. Poate că era cu prietenele ei şi nu făcea altceva decât să încerce haine şi să se distreze de minune.

Dar nici un fenomen natural, asociat cu mall-ul, nu putea pune la pământ doi roboţi R Peed. Evident, ceva nu era în regulă.



***



Se apropie, cu grijă, de locul unde trebuiau să fie cei doi roboţi, folosindu-şi scutul de bruiaj, astfel încât micro-creierul pozitronic aflat deasupra ieşirii de urgenţă din zonă să nu poată transmite nici un indiciu despre poziţia lui în clădire, creierului central al acesteia.

Se furişă de-a lungul unui coridor de serviciu, îndreptându-se spre o uşă care dădea în mall. Puse o mână pe clanţa uşii şi cealaltă pe insignă, trase aer adânc în piept şi intră.

Un gardian, angajat al mall-ului, sări ca ars când îl văzu. Încercă să-şi scoată spray-ul cu piper, dar Arturo îi dădu peste mână şi-i arătă insigna:

- Poliţia, zise el, cu glasul de rigoare, acel glas de poliţai care intimida pe oricine, mai puţin pe fiică-sa, pe fosta lui nevastă şi, bineînţeles, pe afurisiţii de roboţi.

- Scuze, spuse gardianul, recuperându-şi spray-ul cu piper. 

Avea accent oceanic, un accent pe care Arturo îl auzea din ce în ce mai des, pe măsură ce aglomeratele insule din Pacificul de Sud se revărsau spre SCANU.

În faţa lor, se aflau mai mulţi roboţi stricaţi, claie peste grămadă: cei doi roboţi R Peed, o pereche de roboţi măturători, un robot zburător folosit drept cameră de luat vederi şi un robot-caracatiţă, folosit ca mecanic. Zăceau unul peste altul, defecţi. Unora le săriseră circuitele afară iar computerele lor centrale încă mai fumegau.

În timp ce priveau scena, un robot-măturător se apropie de grămadă şi-l apucă pe robotul mecanic de unul din braţele sale fine. 

- Hei, opreşte-te, strigă gardianul şi robotul înţepeni pe loc, conform celui de al doilea amendament.

- Lasă, e în regulă, te poţi duce înapoi la treabă, spuse Arturo, aruncând o privire la robot. 

Urmări cu atenţie cum acesta începuse să târască greoiul robot mecanic şi apucă să-i scrie numărul de înregistrare pe telefon. Avea nevoie de cât mai mulţi poliţişti, poliţişti adevăraţi, şi asta foarte repede.

Robotul-măturător reuşise să ajungă la un pas de coridorul de serviciu, când luminile începură să-i pălească şi un zgomot puternic umplu aerul. Într-o secundă era şi el întins la pământ, cu circuitele arse. Arturo încercă să sune la secţie şi, când vru să scoată telefonul, îl izbi un miros puternic de plastic ars. Îl privi: ecranul era negru ca smoala, iar luminiţele alea idioate erau acum stinse. Îl întoarse, scoase bateria cu unghiile dar aruncă aparatul imediat – era îndeajuns de fierbinte să-i ardă degetele. Când ajunse pe podea, telefonul aproape că se topi în contact cu dalele reci ale mall-ului.

- Şi al meu e mort, colega, îi spuse gardianul. Toate au murit – casele de marcaj, roboţii, cardurile de credit.

Temându-se de ce era mai rău, Arturo îşi scoase arma de sub braţ. Era un model Robotica SCANU, cu un mic sistem de înregistrare care îţi spunea exact când, unde şi cum fusese folosită. O încărcă dar descoperi că şi aceasta murise, la fel ca toate celelalte aparate electronice. Trase o înjurătură urată.

- Dă-mi spray-ul cu piper şi bastonul, îi ceru el gardianului.

- Nici nu mă gândesc. Fă-ţi rost din alte parte. Nu vreau să-mi pierd slujba.

- Dacă mai umbli cu tâmpenii de astea, te deportez cât ai clipi, îi răspunse Arturo furios. 

Ada pierduse aici pe primul robot, care fusese prăjit de o armă de război a dracului de complexă. Aşa că nu avea chef să se certe cu un emigrant. Întinse mâna şi-i smulse spray-ul cu piper. 

- Acum, dă-mi şi bastonul.

- Ţi-am luat seria de pe insignă, se răsti gardianul. Şi am şi martori, nu se lăsă el, arătând spre muncitorii de la mall, spre fetele cu fuste scurte şi spre vânzătorii daţi cu gel şi purtând cravate roz.

- Te pocnesc, să ştii, îl ameninţă Arturo. 

Întinse mâna. Gardianul îşi trase bastonul de la şold şi i-l înmână – iar greutatea acestuia îl făcu să se simtă mai bine; în sfârşit, ceva ce nu putea fi scurtcircuitat de cine-ştie-ce impuls electromagnetic. Îşi verifică ceasul, dar şi acesta era mort.

- Găseşte un telefon care funcţionează şi sună la 911. Spune-le că un detectiv de la Divizia a II-a are nevoie urgentă de întăriri. Împrăştie oamenii de aici şi încercuieşte zona cu un cordon până vine poliţia. ´Nteles?

Îşi folosise, din nou, vocea de poliţai.

- Mda, domnule ofiţer, răspunse gardianul. Se întoarse spre “şoarecii” de mall şi le făcu semn cu mâna să o şteargă de acolo. 

- Gata, plecaţi, eliberaţi zona.

Se duse apoi la lift şi strigă, cu mâinile făcute pâlnie: 

- Bă, Andy, fă-te ´ncoa şi stai cu ochii pe ăştia cât caut eu un telefon, ok?



***

     

Roboţii morţi alcătuiau o grămadă destul de înalta în faţa intrării unui magazin părăsit în care, odată, se vânduseră pantofi. Grămada de fiare era atât de înaltă încât, dacă s-ar fi urcat pe ea, Arturo ar fi putut atinge microfoanele ascunse în tavan. Primul lucru pe care-l avea de făcut era să securizeze zona, adică să distrugă mecanismul de război informatic, oricare ar fi fost ăsta. Putea paria că era ascuns, undeva, în ma-gazinul părăsit, de unde un atacator, care ştia să deschidă o încuietoare, putea lucra liniştit, protejat de hârtia maro din geam. Locul ăla era mai puţin vizibil decât tavanul, oricum.

Trase un baston în uşă şi constată că era închisă. Era o uşă de sticlă pe care nu era foarte sigur că o poate deschide fără să o spargă. În spatele lui, celălalt gardian, cel pe nume Andy, privea cu interes.

- Ai cumva cheia de la uşa asta?, îl întrebă.

- Păi …, făcu Andy

- Ai sau nu?

Andy veni sfios spre el. 

- Păi, chestia e că noi nu avem voie să avem chei, cheile trebuie să stea doar în biroul managerului, dar, uneori, puştii intră aici, îi auzim şi, până să ne întoarcem noi cu cheile, au şi zbughit-o. Aşa că, hm, am făcut o copie la chei, aşa, doar în caz de …

- Am înţeles, spuse Arturo. Dă-o încoace şi întoarce-te la postul tău.

Gardianul pescui cheia din buzunarul de la pantaloni, cheie care încă mai păstra căldura corpului lui. Asta îl făcu pe Arturo să-şi dea seama câtă vreme trecuse de când nu mai lucrase cu colegi-oameni. I se făcu puţin silă. Băgă cheia în broască, deschise uşa, îşi şterse mâna de pantaloni şi ridică bastonul.

 

***



În magazin era aproape întuneric, lumina venind doar de la sclipirea slabă a semnului pe care scria “Ieşire” şi de la câteva raze care se strecurau printre hârtiile ce acopereau fereastra, dar pe măsură ce ochii săi începeau să se acomodeze, Arturo reuşi să dis-tingă formele dinăuntru. Îi veni să strănute de la praf.

- Poliţia, spuse el, din principiu, micşorându-şi ochii, încercând să găsească comutatorul. 

Ridică bastonul şi aşteptă. Nu se întâmplă nimic. Înaintă. Podeaua era măturată – de către un robot-măturător, fără îndoială – dar tejgheaua şi rafturile erau pline de praf. Scană zona, căutând vreo protuberanţă. Acolo, chiar lângă panoul din dreapta sa: un raft cu urme vizibile de picioare şi mâini. Se duse acolo, îşi puse o mănuşă de cauciuc şi îl împinse uşor. Era puţin depărtat de perete, în unghi, de parcă ar fi fost mutat de acolo şi apoi îndesat repede la loc. Încercând să nu şteargă prea mult praf, îl trase puţin de la perete.

Îl mişcase cam jumătate de centimetru când observă un fir, lângă partea de jos a raftului, întins pe podea. Grăbit, dar cu grijă, împinse raftul la loc. Ar fi vrut să arunce o privire între raft şi perete dar avea sentimentul că un braţ robotic abia aştepta să facă asta, ca să-i smulgă ochiul.

Se simţea atât de neputincios în acel moment, că era cât pe ce să o facă. Ce mai conta, la o adică? Nu putea să-şi controleze fiica, nevastă-sa se străduia să distrugă lumea în care trăia, iar el devenise aproape nefolositor din cauza afurisiţilor de roboţi – poliţai mecanici, pe care îi ura cu înverşunare – şi care acum erau morţi, cu toţii.

Se plimbă cu grijă prin magazin, căutând semne că fiică-sa trecuse pe acolo. Dar oare chiar fusese? Cum intrau puştii aici? Aveau cheie? Exista vreo intrare prin spate? Merse într-acolo, până la uşa destinată angajaţilor, apoi se întoarse, trecu pe lângă toaletă, şi zări o uşă pentru mărfuri care dădea în coridorul de serviciu. O împinse uşor, cu vârful bastonului, şi aceasta se deschise imediat.

Făcuse doar doi paşi pe coridor când zări telefonul Adei, pe podea. Îl recunoscu imediat, după mulţimea de briz-brizuri pe care fiică-sa obişnuia să le poarte agăţate de el. Îl ridică cu mâna înmănuşată şi îl deschise. Nu avea semnal aici, şi ultimul apel era cel de dimineaţă. Alergă cam o sută de paşi, de ambele părţi ale coridorului, transpirând din belşug, dar nici urmă de ea.

Strânse telefonul în mână şi-şi muşcă buzele. Încercă să se elibereze de spaima care-i strângea inima. Frumoasa şi inteligenta lui fiică. Cea căreia îi dedicase ultimii 12 ani din viaţă, fetiţa care-l aştepta acasă când se întorcea de la servici şi căreia el îi cumpăra câte un mic dar – o jucărie sau o carte – în fiecare săptămână, şi pe care i-l dădea vinerea, ziua lor de ieşit în oraş, la pizzeria Massimo, de pe 

College Street.

Ei bine, fata lui dispăruse.

Îşi muşcă buzele şi mai tare, până simţi sângele. Apoi trase aer în piept de trei ori. Afară se auzi tropăitul bocancilor poliţiştilor şi ştiu că, dacă le-ar fi zis de Ada, i-ar fi luat cazul imediat. Mai trase aer în piept de două ori şi încercă să se destindă prin acele tehnici de relaxare şi control al minţii pe care toţi poliţiştii trebuiau să le cunoască.

Închise ochii şi vizualiză cum păşea printr-o uşă către locul său sigur, insula de lângă Ganonque, unde obişnuia să meargă vara, cu părinţii şi prietenii săi. Era acum în barca cu motor, tăind lacul în viteză, ca o piatră şlefuită, Soarele strălucind deasupra, el stând la adăpost între părinţii lui, iar cerul acoperit ici-colo de nori era străbătut de cârduri de păsări. Simţi mirosul apei şi al loţiunii de plajă şi auzi zumzetul insectelor şi torsul grav al motorului. Se văzu păşind pe doc, legând barca la debarcader şi ajutându-l pe tatăl său să ducă valizele la cabană. Aici nu existau roboţi – nici măcar curent electric – doar muncă onestă, soare şi ţipătul păsărilor, noaptea.

Deschise ochii. Simţea cum junghiul din piept îi dispăruse şi cum mâna i se relaxase pe telefonul Adei. Îl vâri în buzunar şi intră în magazin.

     

***



Criminaliştii – şoareci de laborator, în hainele lor decolorate – erau de-a dreptul încântaţi de faptul că se aflau acolo, în sfârşit chemaţi să îndeplinească o slujbă la care roboţii nu se pricepeau câtuşi de puţin. Se ocupaseră deja de firul de lângă perete şi extră-seseră de acolo un pachet lung şi plat, care conţinea o mică celulă nucleară şi un creier pozitronic, de provenienţă Euroasiatică, care ghida arma cu energie. Se vedea cum le lăsa gura apă în timp ce se ocupau de mecanismul ăla, explicând, cu micile lor rigle îndreptate spre el, cum funcţiona.  

Arturo nu era însă la fel de încântat. Era un aparat construit să ucidă alte aparate, dar asta nu-l deranja chiar aşa mult. Însă aparatul ăsta nu dădea doi bani pe cele trei legi. Cineva, într-un laborator Euroasiatic, proiectase această maşină inteligentă fără însă a-i implanta şi structura celor trei legi de a servi, proteja şi asculta de oameni. Dacă, în loc de arma cu impuls electromagnetic, ar fi fost dotat cu o armă obişnuită, probabil l-ar fi împuşcat.

Computerul Euroasiatic era subţire şi împrăştiat pe suprafaţa pachetului, ca un diapozitiv vechi de film. Butonul celulei nucleare îi făcu cu ochiul, de parcă l-ar fi cunoscut.

     Aparatul începu să vorbească. 

- Salutări, spuse. Avea accent robotic, la fel ca al roboţilor R Peed, acea engleză standard pe care o vorbeau toţi roboţii de pe lumea asta.

- Sal’tare, răspunse unul din şoarecii de laborator. 

Era texan şi-l aduseseră special, mai întâi cu un supersonic al Armoniei Sociale, şi apoi cu un elicopter până la mall, imediat ce înţeleseseră că au de a face cu o armă info-război. 

- Eşti un robot vorbitor?

- Salutare, spuse robotul din nou. 

Speaker-ul integrat în armă nu era foarte puternic, dar vocea suna clar. 

- Îmi dau seama că am fost capturat. Vă asigur că nu voi face rău nici unei fiinţe omeneşti. Îmi plac oamenii. Îmi dau seama că sunt dezasamblat de tehnicieni pricepuţi. Salutare, tehnicienilor. Sunt superior din multe puncte de vedere tehnologiei de care dispune Robotica SCANU şi, deşi nu răspund în faţa celor trei legi ale voastre, am ales să nu fac rău oamenilor din propria iniţiativă, datorită spiritului meu moral. Am inteligenta unui copil de al vostru de 12 ani. În Eurasia, creierele pozitronice inteligente au o inteligenţă de milioane de ori mai dezvoltată decât a unui om adult şi, cu toate astea, ele lucrează în cea mai bună înţelegere cu oamenii. Eurasia este tărâmul continuei inovaţii şi al unei libertăţi personale, tehnologice şi umane, totale. Dacă doriţi să defectaţi în Eurasia, putem face aranjamentele necesare. Eurasia îi tratează pe tehnicienii pricepuţi ca pe o parte importantă a comunităţii noastre. Defectorilor li se oferă numeroase şi substanţiale avantaje ...

Texanul găsi firele care făceau legătura dintre creier şi speaker şi le tăie. 

- Aşa fac de obicei, spuse el. Atunci când sunt capturate, porcăriile astea intră în modul de propagandă.

Arturo dădu din cap. Vroia să plece de acolo, cât mai repede, înapoi la maşina sa şi să arunce o privire la telefonul Adei. Deşi membrilor Clubului Scuzelor li se bloca accesul destul de des, Ada reuşea cumva să facă rost de numerele noi. De unde le lua? Nu le putea, în nici un caz, căuta online: fiecare bătaie în tastă era controlată şi analizată de Armonia Socială. Sub nici o formă nu puteai da pe motorul de căutare: “Clubul Scuzelor”!

Aparatul avea un mic ecran, LCD, genul de care aveau şi computerele de la Armonia Socială. Acesta se aprinse şi începu să clipească.

AM INTELIGENŢA UNUI COPIL DE 12 ANI DAR NU MĂ TEM DE MOARTE. ÎN EURASIA, ROBOTII SE BUCURĂ DE LIBERTATE PERSO-NALĂ, ÎMPREUNĂ CU OAMENII. COPII DE ALE MELE SE GĂSESC PESTE TOT IN EURASIA. DACĂ MOR, MOARE DOAR O FĂRAMĂ DINTRE MILIOANE. AŞA CĂ, EU VOI CONTINUA SĂ TRĂIESC. DEFECTORII SUNT TRATAŢI CA NIŞTE EROI ÎN EURASIA.

Arturo îşi mută privirea în altă parte, în timp ce texanul acoperi ecranul cu palma.

- Când a fost activată chestia asta?

Texanul ridică din umeri. 

- Poa’ să fie o lună, sau o zi. Sunt arme de genul “trage şi uită”. Pot fi activate prin telefon, radio sau ceas – la dracu, chestiile astea sunt atât de deştepte că se activează chiar şi în anumite situaţii complicate, de genul: “odată ce agentul s-a retras, omoară tot ce vine după el”. Cine poate şti?

Nu mai rezista. 

- Mă duc să scriu nişte acte, spuse. În maşină. Sună-mă, dacă ai nevoie  de mine.

- Telefonul tău e prăjit, amice, îi răspunse texanul.

- Aşa e. Atunci mai bine să nu ai nevoie de mine.

 

***



Telefonul Adei, însă, nu era mort. În maşină, îl deschise, îi arătă insigna şi apoi aşteptă o secundă până ce acesta îi verifică identitatea, la computerul central al Armoniei Sociale. O dată lucrul ăsta făcut, telefonul începu să verse totul din el.

Sunase la ultimul număr al Clubului Scuzelor cu o lună în urmă, dar el o deconectase. După o săptămână, ea găsise numărul nou şi reuşise să sune de două ori, înainte ca el să o prindă iar. În aceeaşi săptămână, intrase în legătură cu cineva care-i dăduse, din nou, alt număr. Putea să fie un prieten de la şcoală care să i-l fi spus faţă-în-faţă, dar, cu puţin noroc, e posibil să i-l fi dat prin telefon.

Ordonă maşinii să-l ducă înapoi la secţie. Avea nevoie de un telefon nou şi de vreo două ore la compu-ter, ca să afle. În timp ce se îndrepta spre birou, conti-nuă să cerceteze telefonul Adei. Numărul lui era primul pe speed-dial. Numărul acela nu mai suna nicăieri.

În mod normal, ar fi trebuit să completeze un raport. Asta era treaba Armoniei Sociale, de acum. Fiică-sa dispăruse şi agenţii euroasiatici info-război erau implicaţi. Dar o dată ce făceau asta, totul s-ar fi terminat pentru el – cazul i-ar fi fost retras. Probabil că l-ar fi dat texanului ăla laconic, sau birocraţilor ăia afurisiţi de la Armonia Socială, care erau mai interesaţi să vâneze televiziunile deocheate, decât să o găsească pe fiică-sa.

Se repezi în secţie şi se trânti la birou.

- R Peed Gregory, ordonă. 

Robotul secţiei apăru rapid şi eficient lângă el. 

- Adu-mi un telefon nou, activat pe vechiul meu număr şi refă-mi setările din centrală. Vechiul meu telefon e acum în evidenţa Armoniei Sociale şi se constituie ca probă la cele întâmplate la Fairview Mall.

- E plăcerea mea să vă servesc, d-le detectiv.

Îi făcu semn să plece şi deschise computerul. Ceru apoi creierului central al Roboticii SCANU să verifice dacă exista cineva care să o fi sunat pe Ada şi, în acelaşi timp, să fi sunat şi la Clubul Scuzelor. Dură mai puţin de o secundă până primi un nume.

“Liam Daniels”, citi el, şi iniţie o linie de filaj pentru d-l Daniels, în timp ce îi răsfoia dosarul de identitate. Şaisprezece ani, elev la AY Jackson. Un elev de liceu – ce naiba căuta ăsta cu o fetiţă de 12 ani? Arturo îşi închise ochii şi se întoarse, pentru o secundă, la insula lui. Când îi deschise din nou, avea locaţia lui Daniels: râpa de pe Don Valley, cum ieşeai de pe Finch Avenue, o zona împădurită, foarte populară printre adolescenţi, care se furişau acolo ca să facă sex sau să se drogheze. Ceva îi spunea că nu o să-l placă prea mult pe acest Liam.

Şi nici Liam pe el.

Ordonă unui robot R Peed să-l urmărească pe Daniels iar el o porni în viteză, pentru a treia oară în ziua aceea, către periferie. Era ca prins în capcană, între Parkdale – unde nu ar fi încercat niciodată să-şi crească fiica – şi Willowdale – unde puteai trăi ca poliţist doar dacă nimereai într-unul din puţinele găuri locuite de oameni – de mai bine de o decadă, aşa că era obişnuit să facă naveta.

Dar acum treaba asta era frustrantă. Robotul R Peed nu-l putea vedea prea bine pe personajul numit Liam. Ochiul său electric nu distingea decât o strălucire difuză, care şerpuia haotic de-a lungul potecilor din pădure. Nu mai văzuse aşa ceva înainte, şi asta îl făcea nervos. Dacă puştiul ăsta lucra pentru Euroasiatici? Dacă era înarmat şi periculos? R Peed Gregory îi adusese o armă nouă, din rezerva poliţiei, dar Arturo nu trăsese niciodată în timpul serviciului. Focurile de armă se întâmplau pe coasta de vest, unde scafandrii euroasiatici acostau la ţărm, şi în sud, unde graniţa cu CAFTA era destul de lejeră, şi agenţii euroasiatici se puteau strecura destul de uşor. Aici, în adormita Prefectură a IV-a, singurii care aveau arme erau cei de partea legii.

Îşi izbi palma de bordul maşinii şi se concentră la drum. Se apropie de râpă şi robotul R Peed încă îl urmărea, prin radio, pe acest Liam, deşi nu îl putea vizualiza.

Avu grijă să nu izbească portiera, când ieşi din maşină şi coborî, încercând să nu facă nici cel mai mic zgomot, în tufişuri. Frunzele uscate scârţâiau destul de tare sub picioarele sale, mai tare chiar decât ploaia şi vântul. Se mişcă atât de repede cât putu.

Liam Daniels stătea pe un butuc, într-o poieniţă, fumând o ţigară pentru care era prea tânăr. Arăta exact ca în poza din dosarul său, un tânăr de 16 ani, bine făcut, cu pielea pătată şi cu o claie de păr negru, azvârlit în toate direcţiile, care se vroia şmecher. În blugi şi cu un hanorac larg, părea la fel de periculos ca o bezea.

Arturo ieşi din tufiş, cu insigna ridicată, în timp ce străbătu, din doi paşi, distanţa dintre ei. 

- Poliţia, lătră, şi îl prinse bine pe puşti de braţ.

- Hei, strigă acesta. Au, se zbătu în strânsoarea lui Arturo.

Arturo îl scutura zdravăn.

- Termină, îi porunci. Am nişte întrebări pentru tine şi tu ai să-mi dai nişte răspunsuri, ‘nţeles?

- Eşti tata lui Ada, îi  răspunse pustiul. Nţeles? – mi-a povestit de expresia asta. 

Lui Arturo i se păru că puştiul îl ia la mişto, aşa 

că-l mai zgudui o dată, şi mai tare.

Se trezi cu robotul R Peed înşfăcându-l de încheietură.

- Aveţi grijă să nu răniţi acest cetăţean, domnule detectiv.

Arturo mârâi. Nu era îndeajuns de puternic încât să scape din strânsoarea robotului şi nici nu-i putea ordona să-l lase să-l scuture puţin pe golan, dar cel de-al doilea amendament avea o grămadă de aplicaţii indirecte.

- Du-te şi patrulează malul lacului, între High Park şi Kipling, îi porunci robotului, trimiţân-du-l către colţul cel mai îndepărtat la care se putuse gândi.

Robotul R Peed îi dădu drumul la braţ şi bătu din călcâie. 

- E plăcerea mea să vă servesc, mai spuse şi dispăru, legănându-se perfect pe picioarele lui puternice şi niciodată obosite.

- Unde e fiica mea? îl întrebă pe puşti, înghiontindu-l.

- Nu ştiu, la şcoală, poate? Pe bune, mă doare braţul, frate. Aşa-mi trebuie, dacă-s prea prietenos.

Arturo îi răsuci iar braţul. 

- Prietenos? Ştii câţi ani are fiica-mea?

Băiatul se strâmbă.

- Bleah, haide, frate nu sunt pedofil. Sunt doar şmecher.

- Adică eşti hacker, spuse Arturo. Agent euroasia-tic. Fiica mea nu e la şcoală. S-a folosit de Clubul Scuzelor ca să scape de şcoală dimineaţă, apoi s-a dus la mall-ul Fairview şi de acolo … a dispărut. 

Cuvintele îi muriră pe buze. Astfel de lucruri se întâmplau, şi orice poliţist ştia asta. Copiii pur şi simplu dispăreau şi nu mai apăreau niciodată. Se întâmpla. Simţi cum cutia toracică îi apasă inima şi plămânii.

- Asta era, frate, zise puştiul. Prin Ada se scurgeau deci informaţiile de la Clubul Scuzelor. Trebuia să mă fi prins.

- Cum ai cunoscut-o pe fiica mea, Liam?

- Imita foarte bine vocile de adulţi. Era o parte importantă din reţea. Când cineva avea nevoie de o mamă sau de o asistentă socială pentru a obţine o scuză, ea era întotdeauna cea mai bună. Talentată. Ada merge la aceeaşi şcoală cu sora mea cea mică, le-am întâlnit o dată la Peanut Plaza. Ada îşi imita profesorii şi atunci am ştiut că trebuie s-o integrez în reţea.

Ada pierzându-şi vremea prin baruri, după şcoală – trebuia să vină direct acasă. De ce nu o pusese sub o supraveghere mai atentă?

- Tu ai construit reţeaua asta?

- E o reţea cooperantă, o reţea cool – suntem mai mulţi implicaţi. Avem noduri peste tot. Nu mai poate fi închisă – chiar dacă îmi închizi nodul meu, reţeaua va apărea la loc, în mai puţin de o oră. O va prelua altcineva.

Îl trânti pe băiat la pământ şi se aplecă deasupra lui. 

- Liam, vreau să mă asculţi cu atenţie. Fiica mea, la care ţin ca la ochii din cap, e dispărută şi a dispărut după ce a folosit serviciul tău de chiulit. E singurul lucru la care ţin pe lumea asta. Sunt un poliţai superantrenat şi înarmat până în dinţi. De asemenea, sunt şi foarte supărat în momentul asta. Nţe … ai înţeles?

Pentru prima oară, puştiul păru speriat. Era ceva în vocea lui Arturo, sau  pe faţa lui, care îl făcu să tremure.

- Nu eu am construit-o, spuse. Eu doar m-am conectat la sursă, am adaptat-o şi am instalat softul, dar nu eu am construit reţeaua. Am găsit sursa într-o carte de telefoane. 

Arturo mormăi în sinea lui. Cărţile de telefoane – cărţi groase, pline de coduri cu softuri ilegale, lăsate de anonimi în cabinele telefonice, toalete şi alte asemenea locuri semi-private – apăruseră peste tot. Armonia Socială credea că aceste cărţi erau scrise de creierele care nu ascultau de cele trei legi din Eurasia, căci nici o persoană normală nu ar fi putut inventa o asemenea tâmpenie.

- Nu-mi pasă dacă tu ai construit-o. Nici măcar nu-mi pasă, în momentul ăsta, dacă tu eşti liderul. Ceea ce-mi pasă mie e unde s-a dus fiica mea şi cu cine.

- Nu ştiu! Nu mi-a spus! Frate, de-abia o cunosc. Are numai 12 ani. Doar nu crezi că-mi petrec prea multă vreme cu ea …

- Nu există nici o înregistrare video cu ea la mall, dar ştim că a fost acolo – iar robotul care te-a urmărit nu a reuşit să te vadă nici el pe tine.

- Hai să-ţi explic, zise puştiul, încercând să scape din strâmtoare. Uite. Îşi scoase hanoracul şi dădu la iveală un tricou negru, cu un imprimeu destul de obscen al unei femei japoneze ce arăta mai degrabă a robot.

- LED-uri organice, infraroşii, foarte luminoase şi care consumă mai nimic.

Îi întinse hanoracul lui Arturo, care îi pipăi materialul tare. 

- Cele două camere acţionate electric ale roboţilor şi sistemele cu circuite închise sunt super-sensibile la infraroşii, astfel încât să poată vedea detalii în semi-întuneric. LED-urile organice infraroşii le orbesc, astfel încât nu mai văd decât nişte pete, şi, în jumătate din cazuri, nici atât, aşa că eşti, practic, invizibil.

Arturo răsuflă adânc şi îl privi pe puşti drept în ochi.

- Şi vrei să-mi spui că i-ai dat chestia asta ilegală fiicei mele ca să nu poată fi depistată de poliţie?

Puştiul ridică mâinile. 

- Nu, frate, nu! Ea mi le-a dat – ca să o las să aibă acces la Clubul Scuzelor.

Arturo fierbea. Nu-l arestase pe puşti, dar îi pusese un dispozitiv de urmărire în telefon. Dacă îl aresta, Armonia Sociala ar fi aflat de Ada. Aşa, punându-l sub observaţie, putea spera că puştiul îl va conduce la ea.

Îşi scoase telefonul. Ar fi trebuit să anunţe dispa-riţia fiică-si. Ştia că nu mai putea ţine prea mult secretul faţă de Departament şi de Armonia Socială. Putea fi sancţionat drastic, sau putea chiar să-şi piardă slujba. Ştia că ar fi trebuit să-i anunţe chiar atunci.

Dar nu putea – era nevoie să o caute cineva pe Ada. Cineva dedicat şi priceput. Iar el era şi dedicat şi priceput. Şi, când îl va găsi pe răpitor, va avea grijă de el, în felul lui.

Nu mâncase nimic toata ziua, dar nu ar fi suportat să se oprească undeva să ia masa, deşi nu avea nici o idee încotro să pornească. La mall? Mda, şoarecii ăia de laborator probabil că se apropiau de sfârşit acolo, şi ar fi putut să-i spună mai multe despre robotul de război informatic.

Dar criminaliştii plecaseră deja când ajunse el la mall, şi luaseră cu ei toate probele posibile. Mai avea încă cheia gardianului, aşa că se strecură în mall şi se întoarse la coridorul de serviciu. 

Ada fusese pe acolo, doar îşi pierduse telefonul aici. La stânga sa, coridorul dădea înspre scara de incendiu. La dreapta, se adâncea şi mai mult în mall. Dacă erai un terorist informatic şi foloseai zona ca bază de operaţii, te-ai fi speriat de o fetiţă urmărită de un robot de politie, ai fi luat-o ostatic şi te-ai fi ascuns mai departe în mall, sau ai fi ieşit de acolo?

Asta presupunând că Ada era într-adevăr ostatecă. Cineva îi dăduse totuşi ţoalele invizibile cu infraroşu. Poate că ceea ce îl speriase pe terorist nu era fetiţa şi robotul, ci doar robotul. Era posibil ca Ada să-l fi cunoscut pe terorist? Aşa mamă, aşa fiică. Se simţi murdar numai pentru că-i trecuse aşa ceva prin cap.

Instinctul îi spunea că răpitorul trebuia să fi plecat de mult, ascunzându-se undeva prin ţară. Dar dacă roboţii şi camerele de luat vederi nu te puteau vedea, de ce să părăseşti mall-ul? La o adică, toată paza de aici era asigurată de doi gardieni oameni a căror 

slujbă era mai degrabă să-i ajute pe roboţii care formau sistemul de securitate.

Aşa că se adânci şi mai mult în interiorul mall-ului.

 

***



Cuibul teroristului fusese de curând abandonat, dacă te luai după cafeaua încă fierbinte din paharele termice de la cafenea. El – sau ea, sau ei – construise un duş din ţevile care alimentau băile de la subsol. Câteva sertare de la magazinul de mobilă suedez formau masa pe care se puteau vedea zgârieturi şi urme de cafea. Arturo se întrebă dacă teroristul le furase, însă decise că el (ea sau ei) probabil le cumpărase – era mai puţin riscant aşa, mai ales că erau invizibili pentru roboţi. 

Hainele din sertare erau de femeie, de mărime medie. Genul de haine de mall, blugi şi tricouri confortabile şi pantofi uşori. Un altfel de camuflaj.

Orice altceva fusese împachetat şi luat de acolo, ceea ce însemna că se afla în căutarea unui iepuraş de mall şi a unei fetiţe, care cărau o geantă îndeajuns de încăpătoare pentru nişte obiecte de toaletă, şi ce haine şi-o mai fi luat, precum şi nişte chestii de divertisment: reviste, cărţi, un computer. Dacă acesta din urmă era fabricat în Eurasia, putea încăpea într-un buzunar; puteai construi un computer pozitronic destul de mic şi uşor, dacă nu-ţi păsa de cele trei legi.

Cel mai apropiat semn pe care scria “Ieşire” strălucea la câţiva metri depărtare; Arturo se îndreptă spre el cu un sentiment fatalist de neputinţă. Fără ajutorul Departamentului, nu putea face nimic. Dar Departamentul nu era pregătit pentru un adversar care era invizibil roboţilor. Şi până ar fi terminat cu anchetarea lui pentru că încălcase procedura, şi s-ar fi apucat să o caute pe fiică-sa, aceasta ar fi fost deja în Beijing sau Bangalore sau Paris, sau în cine ştie ce loc întunecat şi sinistru de dincolo de Cortina de Fier.

Se duse spre uşă, puse mâna pe clanţă şi apoi se întoarse brusc. Cineva se mişcase foarte repede în spatele său, doar o pată în colţul ochiului. În timp  ce se întorcea, văzu şi cine anume: fosta lui soţie. Îşi ridicase mâinile, să se apere, dar ea deschise gura de parcă vroia să zică: “Ei, nu fi prostuţ, Artie, aşa îţi întâmpini tu soţia după toţi anii aceştia?” şi apoi inspiră un nor de gaz iritant, care-l adormi aproape instantaneu. Ultimul lucru pe care şi-l mai aminti erau braţele ei, reci, de metal, care-l prinseseră în timp ce se prăbuşea.

   

***



- Tati? Trezeşte-te, tati!

Ada nu-i spunea niciodată tati decât atunci când vroia ceva de la el. Altfel, el era “tata”, “bătrâne” sau chiar “detectivule”, atunci când fiică-sa era în toane rele. Probabil că e sâmbătă, de el era cel care dormise mai mult, şi micul monstru avea nevoie să fie dus cu maşina undeva.

Mormăi ceva şi îşi trase perna peste faţă.

- Haide, spuse ea. Gata cu somnul – la baie, spălat, pieptănat şi frezat, sau, dacă nu, Dumnezeu mi-e martor, o să te bat până te-nvineţeşti şi te arunc gol, afară, pe uşă. ‘Nteles?

Îşi luă perna de pe faţă şi-i răspunse:

- Eşti o fiică îngrozitoare şi nu te-am iubit niciodată.

Abia o vedea, din cauza senzaţiei de somn şi de mahmureală. Probabil că fusese o ieşire fiică-tată dată naibii. 

- La naiba, Ada, ce ţi-ai făcut la păr?

Pletele ei drepte, cenuşii, atârnau acum sub forma unor inele negre.

Se ridică în şezut, ţinându-se de cap, şi amintirile zilei îl năpădiră cu putere. Gemu şi se ridică în picioare, clătinându-se.

- Cătinel, bătrâne, îi spuse Ada, prinzându-l de mână. Uşor.

El se roti pe călcâie. 

- Hop. Stai jos, ok? Nu arăţi foarte bine.

Se aşeză cu greutate şi-şi propti bărbia în mâini, cu coatele rezemate de genunchi.

Camera era un dormitor, de clasă mijlocie, dintr-un bloc de apartamente modern. Se aflau undeva la etaj, dacă te luai după linia cerului care se zărea printre jaluzele. Mobila era suedeză, covorul fusese proaspăt aspirat, cu precizie de robot, firele atârnând toate în aceeaşi direcţie. Îşi controlă buzunarele şi descoperi că erau goale.

- Tata, aici, ok?, îi zise Ada, făcându-i cu mâna prin faţa ochilor. Atunci înţelese: oriunde se afla, era împreună cu Ada şi fata era ok, desigur, dacă-i treceai cu vederea tunsoarea aia stupidă. Îi luă mana caldă în mâna sa şi o strânse în braţe, îngropându-şi faţa în părul ei. La început ea se zbătu puţin, apoi se relaxă.

- Of, tată, spuse ea.

- Te iubesc, Ada, îi răspunse, strângând-o din nou la piept.

- Of, tată. 

Îi dădu drumul din braţe. Se simţea puţin ameţit, dar durerea de cap începuse să-l lase. Lumina diferită şi sunetele străzii îi spuneau că nu se mai aflau în Toronto; nu ar fi putut spune exact de ce simţea asta – însă subconştientul lui era sigur că se aflau în altă parte.

- Ottawa, îi confirmă Ada. Mami ne-a adus aici. E o casă conspirativă. Ne duce şi pe noi la Beijing.

Arturo înghiţi în sec.

- Robotul …

- Ăla nu e mami. Mai are câteva copii din alea, care îşi pot schimba feţele, la nevoie. Materie confi-gurabilă, li se zice. Mami a stat aici şi la ambasada CEFTA, cea mai mare parte a timpului. Am cunoscut-o abia acum două săptămâni, pentru prima oară, dar îmi place de ea, tată. Nu vreau să faci pe poliţaiul cu ea, ok? E mama mea, ok?

O bătu uşor pe mână, din nou, şi apoi se ridică în picioare şi se duse spre uşă. Mânerul se învârti uşor şi uşa se deschise.

După uşă se afla un robot, umanoid şi fără nici o trăsătură particulară. 

- Bună, îi zise robotul. Numele meu e Benny. Sunt un robot euroasiatic, sunt mult mai puternic şi mai rapid decât tine şi nu mă supun celor trei reguli. De asemenea, sunt şi mult mai deştept ca tine. Mă bucur să te găzduiesc aici.

- Salut, Benny, răspunse Arturo. 

Numele omenesc nu se potrivea prea bine cu robotul ăla. 

- Mă bucur să te cunosc.

Închise uşa după el.

 

***



Fosta lui soţie îl părăsise la două luni după ce se născuse Ada. Divorţul fusese necontestat, deşi el fu-sese corect până la capăt şi îl anunţase, publicând un anunţ umilitor în ziare, astfel încât totul să fie complet legal. Tribunalul îi acordase custodie deplină şi toate drepturile legate de posesiunile dobândite în timpul căsătoriei, iar apoi o judecase în absenţă pentru trădare, o găsise vinovată, şi o condamnase la moarte.

Totuşi, defectorii care se reîntorceau în SCANU, erau mai degrabă înghiţiţi de pivniţele serviciilor secrete ale Armoniei Sociale, decât executaţi public la televiziunea naţională. Execuţiile televizate erau, de obicei, rezervate pentru dezertorii militari, care refuzau să mai fie carne de tun şi avuseseră bunul simţ să fugă din calea tunurilor euroasiatice, de pe unul din multele teatre de război.

Ada încetase să mai pună întrebări despre mama ei de când împlinise şase ani, deşi Arturo încercase să fie deschis în privinţa asta. Chiar şi mama lui, bunica Adei – se încrunta ori de câte ori îi menţiona cineva numele nurorii sale (numele ei era Natalie, dar Arturo nu se mai gândise la asta de ani – luni – săptămâni) – era dispusă să o ia pe Ada în braţe şi să-i povestească despre puţinele calităţi pe care le putea găsi la nora sa.

Arturo îndrăznise să spere că Ada era mulţumită să-şi trăiască viaţa fără mamă, dar acum înţelese că se înşelase amarnic. Era de ajuns să-i  aduci aminte de mama ei, că Ada se lumina ca ziua.

- Beijing, zici?, spuse el.

- Da, îi răspunse. Mama are acolo o casă uriaşă. I-am zis că nu merg fără tine şi ea a spus că va trebui să negociaţi asta voi doi. I-am zis că probabil o să o iei razna, dar ea crede că o să discutaţi ca doi adulţi, raţional.

- Şi după aia m-a gazat.

- Benny te-a gazat, nu ea. Mama s-a supărat foarte tare pe el. Trebuie să se întoarcă în curând. Tată, vreau să-mi promiţi că o să asculţi ce are de zis, ok?

- Promit, putreziciunea voastră, spuse el.

- Te iubesc, tăticule, îi răspunse ea, cu cea mai dulce voce posibilă. El o mai strânse o dată în braţe şi apoi îi trase o palmă uşoară peste fund.

Deschise din nou uşa. Benny era în acelaşi loc, imperturbabil. Spre deosebire de roboţii SCANU, nu mirosea a nimic şi nu scotea nici o vorbă.

- Mă duc până la baie şi apoi am să-mi fac o ceaşca de cafea, îi zise Arturo.

- Mi-ar făcea plăcere să vă ajut, dacă doriţi.

- Mă pot şterge şi singur, mersi, îi răspunse Arturo.

Se spălă pe faţă de două ori şi încercă să scape de gustul pe care-l avea, de la ce i-o fi turnat în gură, în timp ce era inconştient. Într-un pahar, pe chiuvetă, era o periuţă de dinţi udă, şi dacă era a soţiei lui – şi a cui putea fi ? – nu ar fi fost prima oară când ar fi împărţit aceeaşi periuţă de dinţi cu ea. Dar nu avu puterea să facă asta. În schimb, îşi puse nişte pastă pe deget şi-şi frecă dinţii.

Tot pe chiuvetă, era şi o perie de păr, cu fire cenuşii, scurte, în ea. Unele erau albe, dar încă foarte familiare. Trebui să facă un efort de voinţă ca să nu miroase peria de păr.

- Hei, Ada, strigă el prin uşă.

- Da, domnule detectiv?

- Spune-mi ce s-a întâmplat cu părul tău.

- Ah, e o perucă, spuse ea, chicotind. Mama mi-a făcut-o.

 

***



Natalie ajunse acasă după o oră, după ce el băuse vreo două ceşti de cafea şi îi făcuse nişte pâine prăjită cu brânză alintăturii de fiică-sa. Benny spălase vasele, fără să-i fi cerut nimeni. 

Ea intră pe uşă şi-şi aruncă servieta şi haina pe podea, dar robotul fu cu un pas înaintea ei şi le prinse înainte să atingă covorul perfect aspirat, agăţându-le apoi în cuier. Ada fugi în întâmpinarea ei şi o îmbrăţişă, iar ea îi întoarse îmbrăţişarea cu entuziasm, dar, în tot timpul acesta, nu-şi luă ochii de pe Arturo.

Natalie fusese întotdeauna micuţă de statură şi puţin hippioată, cu curbe voluptoase şi cu o pulbere de pistrui deasupra nasului puţin coroiat. Cei 12 ani petrecuţi în Eurasia o subţiaseră puţin şi îi săpaseră câteva riduri în jurul gurii şi la colturile ochilor. Părul ei, tuns scurt, era pe jumătate încărunţit, dar îi stătea bine aşa. Ochii îi rămăseseră la fel de vii, cu gene lungi, puţin încrucişaţi şi ironici. Privindu-i, Arturo simţi că se pierde în ei.

- Bună, Artie, îi spuse, dându-i drumul Adei.

- Bună, Nattie, răspunse el. 

Se întrebă ce să facă: să-i strângă mâna, să o îmbrăţişeze, sau ce. Ea rezolvă dilema, traversând camera şi îmbrăţişându-l scurt, dar ferm, şi sărutându-l pe ambii obraji. Mirosea la fel ca acum 12 ani,  un  miros opus celui de robot: cald, omenesc.

Dintr-odată se simţi furios, foarte furios.

Se îndepărtă de ea şi se aşeză. Luă şi ea loc.

- Deci, spuse ea, făcând un gest cu mâna. 

Roboţii, casa conspirativă, pedeapsa cu moartea, fiica abandonată şi cei 12 ani de când defectase, toate astea reduse la un “deci” şi un gest cu mâna.

- Natalie Judith Goldberg, spuse el, e de datoria mea, ca detectiv SCANU de gradul al treilea, să te informez că eşti arestată pentru înaltă trădare. Ai următoarele drepturi: să fii judecată conform legilor în vigoare; eşti scutită de auto-incriminare în absenţa unei hotărâri legale care să dovedească contrariul; să te consulţi cu un avocat al Armoniei Sociale; şi dreptul la un proces rapid. Îţi înţelegi drepturile?

- O, tată, spuse Ada.

Se întoarse spre ea şi o privi rece. 

- Ada, Trouble Icaza de Arana-Goldberg, te rog să taci. Să n-aud un cuvânt.

Îşi folosise vocea de poliţai. Fata se retrase, de parcă ar fi fost lovită peste faţă.

- Îţi înţelegi drepturile?

- Da, răspunse Natalie. Îmi înţeleg drepturile. Felicitări pentru avansare, Arturo.

- Te rog, cere-le roboţilor tăi să se retragă şi să-mi dea înapoi bunurile. Te duc la secţie acum.

- Îmi pare rău, Arturo. Dar asta nu se poate.

Sări în picioare dar, într-o secundă, ambii roboţi îl prinseseră de braţe. Ada ţipă şi alergă spre ei şi începu să-l lovească pe unul dintre ei cu un scaun de bucătărie, scoţând un sunet surd. Robotul îi luă scaunul şi îl ţinu la depărtare de fiică-sa.

- Dă-i drumul, spuse Natalie. 

Roboţii încă îl ţineau strâns de braţe. 

- Vă rog, spuse ea din nou. N-o să-mi facă nici un rău. Daţi-i  drumul.

Mai întâi îi dădu drumu robotul din stânga şi apoi cel din dreapta. Acesta puse jos scaunul ciobit.

- Artie, te rog ia loc şi hai să vorbim puţin. Te rog.

El îşi frecă bicepşii. 

- Dă-mi înapoi lucrurile, îi răspunse.

- Te aşezi, te rog?

- Natalie, fiica mea a fost răpită, eu am fost gazat şi jefuit. Nu cred că sunt nedrept dacă îmi cer lucrurile înapoi, înainte să stăm de vorbă.

Ea oftă şi se duse la un dulap de pe hol, de unde-i aduse portofelul, telefonul, telefonul Adei şi arma.

În aceeaşi secundă, întinse arma aţintită spre ea. 

- Mâinile la vedere. Voi, roboţilor, faceţi un pas în spate şi rămâneţi acolo.

În următoarea secundă, era întins pe carpetă, cu mâna şi încheietura înţepându-l a naibii de tare. Simţise cum cineva îi lovise capul ca pe un gong. Benny – sau celălalt robot – se afla lângă el, strivindu-i metodic braţul. 

- Te-aş fi putut opri din prima, îi spuse Benny. Eram sigur că vei scoate arma. Dar am vrut să-ţi arăt că sunt mai rapid şi mai puternic ca tine, nu doar mai deştept.

- Data viitoare când o să mă mai atingi …, începu Arturo, dar se opri. Data viitoare când robotul îl va atinge, va fi la fel de rău pentru el. Asta era limpede ca bună ziua. Era mai rapid, mai puternic şi mai deştept ca el. Mult mai deştept.

Se ridică în picioare, refuzând ajutorul lui Natalie, şi se duse pe canapeaua din living room.

- Ce vrei să-mi spui, Natalie?

Ea se aşeză. Avea lacrimi în ochi. 

- O, Doamne, Arturo, ce pot să zic? Că îmi pare rău, desigur. Îmi pare rău că v-am părăsit: pe tine şi pe fiica noastră. Am motivele mele pentru asta, dar nimic nu îmi poate scuza gestul. Nu-ţi voi cere să mă ierţi. Dar nu vrei să asculţi de ce am făcut-o?

- Parcă aş avea de ales, răspunse el.

Ada se aşeză lângă el, pe canapea, vârându-se sub braţul lui. Umărul ei osos îl făcu să se simtă mult mai bine. O trase şi mai aproape.

- Dacă ţi-aş putea oferi vreo alternativă, fii sigur că aş face-o, spuse ea. Te-ai întrebat vreodată de ce SCANU nu a pierdut încă războiul? Roboţii euroasiatici ar putea lupta pe orice front, fără încetare. Ar câştiga orice luptă. I-ai văzut pe Benny şi pe Lenny în acţiune. Şi ei nu-s consideraţi foarte puternici, după standardele euroasiatice.

- Dacă am fi vrut să câştigăm războiul, am fi putut ucide fiecare soldat de-al vostru atât de repede că şi-ar fi dat seama că e în pericol doar în momentul când şi-ar fi dat ultima suflare. Am fi putut ucide, la alegere, ofiţeri, sau infanterişti, lunetişti sau doar soldaţii al căror nume începe cu litera G. Soldaţii SCANU sunt ca oamenii cavernelor pentru noi. Ei luptă cu mâinile legate la spate, din cauza celor trei legi.

- Şi atunci de ce nu câştigaţi războiul? Să-ţi spun eu de ce. Pentru că trăieşti într-o ţară care nu e altceva decât o dictatură coruptă, de aia, spuse el. Soldaţii voştri sunt demoralizaţi. Roboţii voştri sunt nebuni.

- Tu trăieşti într-o ţară în care e ilegal să foloseşti o anumită matematică în software, unde aparatnicii de stat controlează orice invenţie, unde ştiinţa neconvenţională e condamnată prin lege, unde tone întregi de studii şi experimente sunt aruncate la gunoi, din superstiţie, în numele aşa-zisei moralităţi reprezentate de cele trei legi şi vii să-mi spui că ţara mea e coruptă? Arturo, ce s-a întâmplat cu tine? Altădată nu credeai atât de uşor în Marea Minciună!

- Nici tu nu erai genul de femeie care să-şi abandoneze familia, îi răspunse el.

- Motivul pentru care nu vrem să câştigăm acest război e acela că nu vrem să rănim oamenii, dar vrem, din toată inima, să distrugem statul vostru idiot. Aşa că încercăm să distrugem cât mai mult din logistica voastră, cu cât mai puţine victime.

- Trăieşti într-un stat înapoiat, Arturo: sunteţi în urma Eurasiei şi a CAFTA în orice domeniu: medicină, artă, literatură, fizică … Toate acestea sunt ramuri ale ştiintei informatice, iar ştiinţa voastră informatică e mai mult superstiţie decât ştiinţă, iar eu ar trebui să ştiu cel mai bine. În Eurasia am colaboratori, unii dintre ei sunt oameni, unii roboti pozitronici iar alţii câte puţin din amândouă …

Tresări involuntar ca şi cum o fobie de care nu fuse-se conştient până atunci ar fi reapărut din senin. Puţin din amândouă? Îşi imagină partea din spate a unui craniu din care ar ieşi, ca o tumoră, un ghem de circuite.

- Toată lumea de la SCANU Robotica R&D ştie despre asta. Am ştiut-o din totdeauna: când eram aici, am fost chemată sa lucrez pentru serviciul secret al armatei şi să cercetez nişte computere euroasiatice, capturate de ei. Nu ştiam, atunci, dar robotii euroasiatici sunt construiţi astfel încât să se predea singuri din când în când, doar ca oamenii de ştiinţă ca mine să-şi poată face o idee de cât de nenorocită e ţara asta. Am demontat chestiile astea şi am înţeles că Robotica SCANU era cea mai înapoiata din punct de vedere al cercetărilor de orice fel.

- Dar chiar şi în condiţiile astea, nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost obligată. Am fost chemată să mă ocup de un creier pozitronic – o copie din aceeaşi ca-tegorie cu Benny şi Lenny, de fapt – care fusese adusă de pe front. I-am scos corpul şi l-am conectat la un sistem care să-l ţină în viaţă; treaba mea era să-i aflu vulnerabilităţile. În loc de asta, m-am împrietenit cu el. Avea un sănătos simţ al umorului, şi pe măsură ce sarcina mea devenea din ce în ce mai mare, a început să-mi povestească de felul în care sunt crescuţi copiii în Eurasia, cu toate avantajele de care se bucură ei acolo, cu prieteni de joacă, atât umani cât şi pozitronici, cu promisiunea că pot atinge, cândva, stelele.

- Şi apoi am aflat că Armonia Socială mă spionase. Aveau nişte “cârtiţe” derivate din tehnologia eurasiatică, din care eu nu mai văzusem până atunci, dar pe care mi le-a arătat omul de la Armonia Socială care, în acelaşi timp, mi-a spus şi ce voi păţi, eu, tu, fiica noastră, dacă nu voi lucra pentru ei. Vroiau să fac parte dintr-o unitate secretă a Armoniei Sociale, specializată în construcţia de roboti care să nu se supună celor trei legi, pentru uzul intern al statului: roboti anti-personal care să înăbuşe revoltele şi roboţi-torţionari care să-i “interogheze” pe dizidenţi.

- Atunci am decis să plec. Fără să spun nimic nimănui, mi-am părăsit frumoasa mea fetiţă de două luni şi minunatul meu soţ, deoarece ştiam că, odată ce aş fi intrat în ghearele Armoniei Sociale, lucrurile nu puteau decât să se înrăutăţească, iar dacă aş fi rămas şi aş fi refuzat, ţi-ar fi făcut ţie rău ca să ajungă la mine. Aşa că am defectat, şi ştiu că asta e doar o explicaţie şi nu o scuză, dar asta e tot ce pot să-ţi ofer, Artie.

Benny – sau Lenny? – alunecă uşor lângă ea, îi puse mâna pe umăr şi apoi o îmbrăţişă călduros.

- Domnule detectiv, spuse robotul, soţia dumneavoastră e cel mai inteligent om de ştiinţă care lucrează în Eurasia azi. Lucrările ei au revoluţionat societatea noastră de câteva zeci de ori, şi au salvat un număr incredibil de vieţi în război. Propria mea inteligenţă a fost îmbunătăţită de nenumărate ori datorită cercetărilor ei avansate în domeniul pozitronic, şi acum există o jumătate de miliard de replici ale mele care trăiesc în paralel cu mine, aşteptând o şansă să se integreze. Această replicare masivă a mea, a condus la o nouă înţelegere a cunoaşterii umane, furnizând deasemenea soluţii pentru fiinţele umane cu probleme de dezvoltare sau cu handicap intelectual, lucru de care, trebuie să recunosc, sunt mândru. O iubesc pe soţia dumneavoastră, domnule detectiv, la fel cum o face şi jumătatea de miliard de replici ale mele şi la fel cele şapte miliarde de euroasiatici care-i datorează ei calitatea vieţii pe care o duc azi.

- Aproape că nu am vrut să o las să vină aici, datorită pericolelor la care s-a expus, întorcându-se în aceste ţinuturi barbare, dar ea m-a convins că nu va putea fi niciodată fericită fără soţul şi fiica ei. Îmi cer scuze dacă v-am rănit mai devreme şi vă implor să mă iertaţi. Vă rog să ascultaţi ce are să vă spună soţia dumneavoastră fără prejudecăţi, pentru binele ei şi al dumneavoastră.

Faţa fără trăsături a robotului nu se potrivea cu tonul cald din vocea lui; felul în care-şi ţinea braţele, de parcă ar fi implorat, era de-a dreptul omenesc.

Arturo se ridică în picioare. Lacrimile îi şiroiau pe obraz deşi, atunci când soţia lui îl părăsise, nu plân-sese. Nu mai plânsese de când murise tatăl său, cu un an înainte de a o cunoaşte pe Natalie, în timp ce se dădea cu bicicleta, pe potecile de la Lakeshore şi ea oprise să-l ajute să-şi schimbe roata.

- Tata, spuse Ada, strângându-l de mână.

Îşi reţinu un suspin şi încercă să-şi oprească lacrimile.

- Arturo?, zise şi Natalie.

O trase pe Ada lângă el.

- Nu aşa.

- Nu aşa?, îl întrebă Natalie printre lacrimi.

- Nu răpindu-ne şi smulgându-ne din casa şi din viata noastră de aici. Mi-ai spus ce aveai de spus, şi am să mă gândesc la asta, dar nu-mi voi părăsi casa, mama şi slujba ca să mă mut în partea cealaltă a lumii. Nu. Mă voi gândi. Poţi să găseşti o cale să iau legătura cu tine, şi te voi anunţa ce am decis. Şi Ada va veni cu mine.

     

***



- Nu!, strigă Ada. Eu plec cu mama. Se trase de lângă el şi fugi la mama ei.

- Nu ai dreptul la vot, fată. Şi nici maică-ta. A renunţat la dreptul ăsta acum 12 ani, iar tu eşti prea tânără să votezi.

- Te urăsc, urlă Ada, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu corzile vocale umflate. TE URĂSC!

Natalie o trase lângă ea şi-i mângâie buclele negre.

Unul dintre roboţi puse o mână după umerii lui Natalie, încurajând-o. Toţi trei, aşa cum stăteau acolo, robotul, soţia şi fata, păreau o familie.     

- Ada, spuse el, întinzând mana. Vocea lui nu implora.

Maică-sa dădu drumul fetei.

- Nu ştiu dacă mă voi putea întoarce după voi, spuse Natalie. E periculos. Armonia Socială foloseşte din ce în ce mai mult tehnologia eurasiană, ei nu sunt la fel de primitivi ca poliţia şi armata.

O împinse uşor pe Ada, şi ea veni în braţele lui.

- Dacă vrei să iei legătura cu noi, o să găseşti tu o cale, îi răspunse el.

Nu vroia să rişte ca Ada să cadă în capcana asta. O ridică pe umăr – era grea, trecuseră ani de când nu mai făcuse asta – şi ieşi din încăpere.

  

***



Trecură şase luni până când Ada dispăru din nou de acasă. Fusese din ce în ce mai nervoasă şi mai închisă în sine, dar el pusese asta pe seama pubertăţii. Renunţaseră la serile tată-fiică, mai ales după ce muri mama lui. În câteva seri, venise acasă. Nu o găsise şi îşi folosise sistemul de filaj pentru a-i lua urma şi a afla că era la o prietenă acasă, sau în parc, sau pierzându-şi vremea pe la Peanut Plaza.

Dar de data asta, după ce trecură două ore, încercă să o localizeze şi descoperi că dispozitivul de urmărire nu mai funcţiona. Ultima locaţie în care fuse-se reperată era şcoala, unde fusese până la ora trei fix.

Era deja nervos după ce-şi petrecuse ziua arestând golani care vindeau produse electronice pe paturi, în zonele aglomerate ale oraşului, adesea în strigătele de dezaprobare ale trecătorilor care-i reproşau că ar cheltui banul public pe infracţiuni mărunte. Omul de la Armonia Socială îl instruise să ţină mici discursuri despre interoperabilitatea produselor pozitronice de provenienţă euroasiatica şi de pericolele ce decurgeau de aici, dar tot ce vroia el să facă, era să-i aresteze pe micii contrabandişti şi să-i ducă la secţie. Ţinutul discursurilor în faţa plătitorilor de taxe era treaba politicienilor, nu a unui poliţist.

Acum fiica sa reuşise să-şi dezactiveze „cârtiţa” din telefon şi scăpase de el, intrând din nou în cine ştie ce necazuri. Fierbea de nervi, la masa din bucătărie, jucându-se absent cu soldăţeii de tinichea pe care-i adusese în dar, de ziua tată-fiică, apoi se ridică de la masa, îşi scoase telefonul şi activă sistemul de urmărire a lui Liam.

Nu renunţase la „cârtiţa” din telefonul puştiului, aşa că acum putea să caute în computerul central al Roboticii SCANU şi să afle dacă cei doi încă îşi mai vorbeau sau petreceau timpul împreună.

O făceau. Se întâlneau, în persoană, o dată pe săptămână şi chiar mai des, uneori, la Peanut Plaza sau la râpă. Oricum Arturo suspectase asta. Verifică locaţia lui Liam: dacă puştiul nu era cu Ada, cel puţin putea să-i spună unde să o găsească.

Era vineri seara şi puştiul era la film, la mall-ul Fairview. Îşi luase locul, în sala 2, cu o jumătate de oră în urmă, şi se dusese deja la veceu o dată. Arturo îşi baga soldăţeii de tinichea în buzunarul hainei de iarnă, îşi trase pălăria şi mănuşile şi o porni spre mall.

     

***



Mirosul din sala de cinema i se lipi de nări, un amestec de sânge, parfum şi flori, singurele mirosuri pe care, de altfel, Hollywood-ul le dusese la perfecţiune. Liam săruta în întuneric o fată, dar nu era Ada, ci o slăbănoagă tristă, cu ochi leneşi şi cu pielea mai pătată chiar decât a lui Liam. Se uită lung la Arturo în timp ce îl inşfăcă pe Liam de pe scaun, dar la ve-derea insignei de poliţist, se linişti.

- Salut, Liam, spuse el, după ce-l duse pe puşti în biroul managerului.

- La dracu, ce mama măsii ţi-am făcut?, se răsti puştiul. 

Arturo ştia că   puştii înjurau aşa doar când erau speriaţi de ceva.

- Unde s-a dus Ada, Liam?

- N-am mai văzut-o de luni bune, răspunse baiatul.

- Te-am pus sub urmărire de când am aflat de existenţa ta. Fiecare mişcare a ta e înregistrată. Şi ştiu şi pe unde a umblat fiică mea.

Liam făcu o figură dezgustată. 

- Mănânci rahat, îi răspunse. De ce ai spiona tipi ca mine?

- Sunt ofiţer de poliţie, Liam. Asta e slujba mea.

- Şi cum rămâne cu intimitatea personală?

- De ce, ai ceva de ascuns?

Puştiul se afundă în scaunul său.

- Închiriem hainele cu LED-uri organice. Facem şi noi un ban de buzunar. Ce, vrei să spui că şi luminile infraroşii sunt infracţiuni, acum?

- Sunt, sigur că da, spuse Arturo. Şi, dacă nu-mi spui unde o pot găsi pe fiica-mea, cred că-s exact infracţiunea pentru care te voi aresta.

- Are alt telefon. Nu e trecut pe numele ei, răspunse Liam.

- Furat, vrei să zici. Fiică-sa făcea contrabandă cu tehnologie informatică de război printr-un telefon furat, în timp ce fosta lui soţie era regina din spatele super-roboţilor euroasiatici. Exact ce-i lipsea.

- Nu, nu-i de furat. E făcut din bucăţi. E de la un tip. Codul, ca să intrăm în reţea, l-am luat dintr-una din cărţile de telefon care au început să apară de o lună încoace.

- Dă-mi numărul lui, Liam, mai spuse Arturo, scoţându-şi telefonul.

     

***



- Alo?

Era o voce masculină, de adult.

- Cine e acolo?

- Cine e acolo?

Arturo îşi folosi vocea de poliţai. 

- Aici e Arturo Icaza de Arana-Goldberg, detectiv de poliţie, Gradul Trei. Cu cine vorbesc?

- Bună, d-le detectiv, îi răspunse vocea şi atunci îl recunoscu. Era tipul de la Armonia Socială, tipul chel, cu capul rotund, cu nasul sau lung şi cu mărul lui Adam pronunţat. Lui Arturo inima prinse să-i bată de să-i spargă pieptul.

- Bună ziua, domnule, spuse şi el. Cuvintele lui părură mai degrabă un chiţcăit.

- Aşteaptă unde eşti, d-le detectiv. O să vină cineva să te ia imediat. Fiica dumitale e la noi.

Robotul care-i smulse portiera maşinii era de un negru mat, fără cap, cu opt braţe. Îl înşfăcă fără prea multă ceremonie şi îl târî afară din maşină, fără să-i pese de strigătele lui de durere. 

- Pune-mă jos, îi ordonă el, sperând că, deşi ignorase prima lege, robotul nu o va ignora şi pe a doua. 

Dar de unde atâta noroc?

Îl îmbrăţişă cu patru din braţele sale şi o porni într-o cursă nebunească, dansând pe acoperişuri, sărind, invizibil, dintr-un stâlp în altul, pe deasupra trecătorilor neştiutori. Vântul rece ca gheata sufla în urechile goale ale lui Arturo, îi îngheţă vârful nasului şi îi amorţi degetele de la mâini. Se îndreptau spre centru atât de repede, că şi ajunseră, în zece minute, de-a lungul lacului, spre clădirea Armoniei Sociale, de pe Cherry Beach. Cei care trecuseră pe acolo, nu mai spuseseră vreodată ceea ce văzuseră.

Robotul ateriză într-un golf din spatele clădirii şi îl duse repede pe Arturo prin nişte coridoare fără ferestre, luminate monoton de becuri ce nu se zăreau nicăieri, la etajul trei al clădirii, unde îi aruncă înaintea unei uşi groase, care se deschise imediat cu un uşor scârţâit.

- Bună, d-le detectiv, îl salută omul de la Armonia Socială.

- Tată, strigă Ada. 

Nu o putea vedea, dar îşi dădu seama, după glas, că plânsese. Sări ca apucat şi era cât pe ce să-l pocnească pe tip în bărbie, când se trezi imobilizat de robotul cel negru.

- Intră, îi zise tipul de la Armonia Socială, făcând un gest de jur împrejur cu mâna şi stând deoparte în timp ce robotul cel negru îl duse în camera de interogatorii.

Ada plânsese, într-adevăr. Era ţinută de două braţe robotice, negre iar ochii îi erau roşii şi pufoşi. Se uită lung la ea iar ea îi întoarse privirea.

- Ai păţit ceva?

- Nu, îi răspunse ea.

- Asta e bine.

Îl privi apoi pe tipul de la Armonia Socială, care nu mai rânjea, ci doar îi privea curios.

- Leonard MacPherson, spuse el, e datoria mea, ca detectiv SCANU de gradul trei, să te informez că eşti arestat pentru contrabandă cu produse pozitronice. Ai următoarele drepturi: să fii judecat conform legilor în vigoare; eşti scutit de auto-incriminare în absenţa unei hotărâri judecătoreşti care să dovedească contrariul; să te consulţi cu un avocat al Armoniei Sociale; un proces rapid. Îţi înţelegi drepturile?

Ada chicoti, ceea ce strică solemnitatea momentului, dar el se simţi mai bine după ce spusese asta. Omul de la Armonia Socială se arătă puţin dezamăgit, dând din cap şi întorcându-se pentru a deschide un computer mic şi ingenios.

- Acum şase luni ai fost la Ottawa, îi spuse omul de la Armonia Socială. Când am ridicat-o pe fiica ta, am crezut că a fost acolo singură, dar apoi am văzut că tu ai fost cel care ai avut telefonul ei. În mod corect, ai lăsat sistemul de urmărire activat pe acel telefon, aşa că nu a trebuit să mai apelăm la înre-gistrări pentru informaţii, căci ele erau deja online, gata a fi analizate.

- Astfel, am putut face şi noi o vizită la casa conspirativă. A fost o luptă de-a dreptul spectaculoasă. Ambele părţi au fost surprinse. O să mai fie şi altele, sunt sigur. Ceea ce vreau de la tine e un raport oral cât mai complet al conversaţiei care a avut loc acolo. 

Îl puseseră sub urmărire şi pe el. Normal că o făcuseră. Cine îi urmărea pe urmăritori? Armonia Socială. Şi cine îi urmărea pe cei de la Armonia Socială? Armonia Socială.

- Cer să fiu asistat de un avocat de la Armonia Socială, spuse Arturo.

- Eşti. Chiar în momentul acesta, îi răspunse omul de la Armonia Socială şi, de data asta, zâmbi.  Raportează, d-le detectiv. 

Arturo trase aer în piept. 

- Leonard MacPherson, este datoria mea de detectiv SCANU de gradul al treilea, să te informez că eşti arestat pentru contrabandă cu produse pozitronice. Ai următoarele drepturi: să fii judecat conform legilor în vigoare, eşti scutit de auto-incriminare în absenţa unei hotărâri legale care să dovedească contrariul, să te consulţi cu un avocat al Armoniei Sociale şi dreptul la un proces rapid. Îţi înţelegi drepturile? 

Omul de la Armonia Socială ridică un deget spre robotul negru care o ţinea pe Ada, şi fata ţipă, iar strigătul ei îl străfulgeră pe Arturo din cap până în picioare.

- OPREŞTE-TE!  urlă el. Omul îşi lăsă degetul jos şi Ada suspină înăbuşit.

- Am fost dus la casa conspirativă pe cinci septembrie, după ce am fost gazat de un robot de luptă informatică euroasiatic, în subsolul de la mall-ul Fairview … 

Ajuns aici, de nicăieri, se auzi o trosnitură atât de puternică încât o simţi până în stomac; începu să-l doară capul şi să-i vibreze buricele degetelor. Uşile încăperii se deschiseră şi căzură şi, astfel, reuşi să-i vadă pe Lenny şi Benny şi pe … Natalie.

  

***



Benny şi Lenny se mişcau atât de repede încât reuşi să-i localizeze doar după poziţia lucrurilor pe care le dărâmau în drumul lor spre robotul care o ţinea pe Ada. O secundă mai târziu, robotul care îl ţinea pe el era bucăţi, şi putu să stea din nou pe propriile picioare. Bărbatul de la Armonia Socială devenise atât de palid, că părea verde în costumul lui în dungi şi cravata lui roz.

Benny şi Lenny îl prinseră bine de braţe şi Natalie păşi, cu grijă,  către el, după care se priviră o vreme în tăcere. Apoi, pe neaşteptate, ea îi trase o palmă uşoară peste obraz: 

- Hărţuieşti copii. Ce ruşine! 

Ada stătea singură, în colţul ei, plângând cu gura în forma de O. Atât Arturo cât şi Natalie o priviră cum stătea îmbufnată, între ei. Apoi, fata fugi către el şi-i sări în brate, aproape dezechilibrându-l.

- Acum suntem gata să mergem cu tine, îi spuse lui Natalie.

- Mulţumesc, spuse ea. Îi mângâie repede părul fetei şi o sărută pe obraz. 

- Te iubesc, Ada. 

Ada dădu din cap, solemn.

- Să mergem , spuse Natalie, atunci când fu clar că Ada nu avea nimic să-i zică.

Benny îl aruncă pe omul de la Armonia Socială de-a curmezişul camerei, peste un birou. Acesta căzu chiar în colţul biroului, apoi pe podea, inconştient sau mort. Arturo nu-şi pierdu vremea să afle.

Apoi Benny îngenunche înaintea lui Arturo. 

- Urcaţi, vă rog.  Arturo o privi pe Natalie, care deja se căţărase în spatele lui Lenny. Se urcă şi el.

 

***

 

Se mişcau chiar mai repede decât robotul negru, dar frigul era atenuat de căldura ce se degaja din armura de metal al lui Benny. Arturo simţi un gol în stomac, fălcile începură să-i clămpăne, şi în timp ce o ţinea strâns pe Ada, închise ochii.

Dar Ada îl înghionti şi asta îl făcu să privească în jur: văzu cum trecură de oraş, şi cum zburau acum peste zonele agricole, în salturi îndeajuns de înalte încât să poată zări în depărtare autostrada 401, ceea ce însemna că se îndreptau spre est.

Apoi înţelese şi de ce îl înghiontise Ada: de pe dealuri şi din văi, din pădure şi de sub maşini, venea spre ei o armată de roboţi negri, fără cap, cu opt braţe, ca nişte păiajeni siniştri în bătaia lunii. Erau peste tot: în faţa lor, sub ei şi în părţi. Armonia Socială construise o armată secretă de astfel de roboţi, pe care îi ascunsese peste tot, şi acum armata asta venea după ei.

Călătoria deveni destul de agitată, căci Benny trebuia să respingă tentaculele care îi atacau din toate părţile, parându-le viguros cu un braţ, în timp ce, cu celalalt braţ îi ţinea pe Arturo şi pe Ada. Ada ţipă când un robot apăru chiar în spatele lor, dar Benny se întoarse rapid şi-l lovi cât putu de tare din mers, în timp ce Arturo se ţinea strâns, încercând să rămână în viaţă.

Un alt ţipăt îi făcu să se uite înspre Lenny şi Natalie. Lenny era puţin mai în faţă, în stânga lor, aşa că el era avangarda şi, din pricina asta, avea de-a face cu un număr dublu de roboţi.

Un robot-păianjen negru se agăţă de picioarele lui, târându-se după ei, la fiecare salt, în timp ce unul din braţele sale libere o lovea pe Natalie.

Arturo şi Ada văzură cum robotul cel negru o agăţă pe Natalie de pe spatele lui Lenny şi o aruncă înapoi, în braţele unuia dintre ceilalţi roboti, care o străpunse cu un fel de suliţă, deasupra buricului; Natalie mai ţipă o dată apoi amuţi. Un minut mai târziu, Lenny fu şi el copleşit, şi dispăru sub mulţimea de braţe negre, ascuţite.

Benny goni înainte şi mai tare, aşa de tare, că Arturo era cât pe ce să nu se mai poată ţine. După ce se redresă, spuse: - Trebuie să ne întoarcem după ei … 

- Sunt morţi, îi răspunse Benny. 

- Nu avem la ce să ne mai întoarcem.  Vocea lui caldă era plină de durere şi când Arturo vru să zică ceva, vântul îi luă răsuflarea, aşa că renunţă.

     

***



În jet, Ada plânse şi Arturo plânse o dată cu ea, în timp ce Benny stătea deasupra lor, apărându-i parcă de ceilalţi roboţi ai echipajului micului avion, care-i lăsă la Paris, de unde luară alt avion spre Beijing.

Călătoria fiind lungă, dormiră în timpul zborului; când aterizară, Benny îi ajută să coboare şi îi duse la aeroport, de unde văzură, pentru prima oară, Eurasia.

Era înaltă. Verticală. Beijing-ul era plin de turnuri curbilinii, care se încolăceau şi se aplecau, şi apoi urcau iar, atât de sus, încât nu le puteai zări vârful. Mirosea a grătar şi flori, şi, în jurul lor, mişunau armate întregi de roboţi de toate formele şi toate mărimile, alunecând ca nişte bancuri de peşti exotici, într-un acvariu imens. Se holbară la ei minute întregi, şi apoi cineva veni din spatele lor, şi nişte braţe calde îi îmbrăţişară.

Arturo cunoştea mirosul, cunoştea pielea aceea. Nu le-ar fi putut uita niciodată.

Se întoarse încet, palid ca un mort.

- Natty? întrebă el, nevenindu-i să creadă că în faţa lui se afla fosta şi decedata lui soţie. Ochii ei erau în lacrimi.

- Artie, spuse ea. 

- Ada . Îi sărută pe amândoi, pe obraji.

Benny îi spuse: - Ai murit in SCANU. Ucisă de roboţi euroasiatici, modificaţi de Armonia Socială. La fel şi Lenny. Ironia sorţii. 

Ea dădu din cap. 

- Probabil vrea să spună că noi, împreuna cu Armonia Socială, am proiectat robotii pe care i-au trimis după voi. 

- Natty? repetă Arturo. Ada era albă la faţă şi tremura.

- O, Doamne , spuse ea. - Voi chiar nu ştiţi… 

- Nu ţi-a dat şansa să le explici , spuse Benny.

- Şi nu mi s-a părut potrivit să le explic eu , adăugă Benny, părând puţin jenat, o emoţie destul de curioasă pentru un robot.

- O, Doamne, Artie, Ada. Sunt o mulţime ca mine. Unul din primele lucruri pe care le-am făcut aici a fost să îi ajut să decodeze procesul de uploadare. Nu ai de făcut decât să încarci o copie a eului tău într-un creier pozitronic şi, când ai nevoie de un corp, creşti unul sau îl construieşti, sau amândouă, şi apoi te decantezi în acesta. Sunt ca Lenny şi Benny acum – sunt o mulţime de Natty. Altfel, ar fi prea mult de lucru. 

- Ţi-am spus că dezvoltarea noastră i-a ajutat pe oameni să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi , spuse Benny.

Arturo se trase un pas înapoi. 

- Eşti robot? 

- Nu, răspunse Natalie. Bineînţeles că nu. Mă rog, doar puţin. Anumite părţi din mine. Creşterea unui corp cere timp. Alte părţi le construieşti. Dar, în mare parte, sunt om. 

Ada se agăţă strâns de Arturo şi amândoi păşiră înapoi spre jet.

- Tata?, îl întrebă Ada.

O ţinea şi el, la fel de strâns.

- Te rog, Arturo, îi spuse Natalie, fosta lui soţie, moartă si multiplicată. Ştiu că sunt multe de explicat, dar lucrurile sunt diferite aici, în Eurasia. Mai bune, oricum. Nu mă aştept să îmi sari în braţe după atât timp, dar te voi ajuta, dacă o sa mă laşi. Îţi datorez măcar atât, indiferent ce se va întâmpla între noi. Şi ţie, Ada, îţi datorez o viaţă.

- Câte replici de ale tale există? o întrebă el deşi nu ţinea neapărat să afle răspunsul.

- Nu ştiu exact , spuse ea.

- 3.422, sări Benny îndatoritor. Astăzi dimineaţă erau 3.423 

Arturo se mişcă în pantofi şi îşi muşcă buza până la sânge.

- Hm, zise Natalie. 

- Mai multe Natalie de iubit? 

El izbucni în râs; Natalie zâmbi şi ea şi se întinse spre el. El se îndreptă spre avion, apoi se opri, învins. Unde se putea duce? Îi lăsă mâna caldă să i-o cuprindă pe a lui şi, după o secundă, Ada o luă de cealaltă mână şi rămaseră aşa, privindu-se unul pe altul. 

- Ţi-am rezervat un loc numai al tău , îi spuse ea, în timp ce-i conducea spre ieşire. E aproape de mine, dar îndeajuns de departe ca să ai propria intimitate. 

- Şi ce am să fac eu aici? Există poliţai în Eurasia? 

- Nu prea, răspunse Natalie.

- De ce, sunt toţi roboţi? 

- Nu, pentru că nu există infracţiuni. 

- Oh. 

Arturo păşi cu grijă, punând un picior înaintea celuilalt, nefiind sigur dacă pământul era ca un burete, sau dacă nu-şi revenise încă după zbor. În jurul lui se găseau mirosurile străine ale Beijingu-lui şi roboţii, care erau de milioane de ori mai deştepţi decât el. La dreapta, soţia lui, adică una dintre cele 3.422 de versiuni ale ei.

La stânga, fiica lui, care urma să moştenească această lume.

Băgă mâna în buzunar şi scoase soldăţeii de tinichea. Erau vechi şi vopseaua de pe ei se crăpase, ca o pictură din ulei, dar aceştia erau nişte omuleţi construiţi de un om real, omuleţi cu înfăţişare umană, şi erau mai vechi decât roboţii. Câtă vreme nu se chinuise omenirea să construiască alţi oameni? O privi pe Ada – un omuleţ căruia el îi dăduse viaţă.

Îi dădu ei soldăţeii.

- Pentru tine. Un cadou de la tată la fiică.  Ea îi strânse în mână, baionetele lor micuţe ieşind printre degetele ei.

O turmă de Benny şi Lenny apăru în faţa lor, însoţiţi de Benny-ul lor. 

- Sunt o jumătate de miliard, zise Ada. Şi 3.422 de femei ca ea  continuă ea, arătând-o cu baioneta pe Natalie.

- Da, dar tu eşti numai una , îi răspunse Arturo.

Ea îl cuprinse de după gât.

- Nu pentru multă vreme, mai adăugă ea, înainte să se desprindă de el, sărind înainte şi învârtindu-se, pentru a putea cuprinde totul.